Alleluieva

Între timp, chelnerii umblau în jurul nostru foarte atenţi. Cum vedeau că se golea un păhărel, cum îl umpleau din nou. Acum azerbaidjenii toastau în onoarea singurei femei care avusese „cinstea” să se aşeze la masa noastră. Fata doamnei Venera Arizonovna Alleluieva era toată numai zâmbet. Ridicând-se în picioare, ziaristul din Baku, spuse lungind vocalele:

„Să bem în cinstea frumuseţii. În cinstea acestei femei, care, aşezându-se în mijlocul nostru, ne facem să ne simţim ca nişte zei…”

Faţa rotundă ca o tipsie a doamnei Alleluieva era toată numai zâmbet.

„Pot să vă fac o mărturisire”, întrebă ea, ciocnind păhărelul cu mesenii. M-am simţit întotdeauna ca peştele în apă în compania bărbaţilor. Şi am învăţat să comunic cu ei. Bărbaţii sunt o natură aparte”, adăugă ea.

„Ce fel de natură?” am întrebat cu toţii.

„Ehei, exclamă Venera Arizonovna, faceţi voi pe vitejii, dar când e vorba să luaţi hăţurile în mâna, cotiţi după primul colţ…”

„Şi asta numiţi dumneavoastră o natură aparte?”

„Da”, răspunse Arizonovna cu chipul radiind de satisfacţie.

Am sorbit din păhărele, înghiţind în sec. Cum pe masă se găsea scrumbie din belşug, ne-am „dedulcit” cu ea. Tăceam privind în direcţia uşii, de unde trebuia să apară, din moment în moment, premierul Putin. În stânga mea se auzi o tuse. Îndreptându-şi ochelarii pe nas, Narumbek Ayizipovici Nazarbaiev rosti cu o voce de bas, neaşteptată pentru statura sa:

„Ia zi, drăguţo, Vladimir Vladimirovici, pe care-l aşteptăm cu toţii, este ca şi noi, o natură aparte?”

„D’apoi cum!?”, făcu Alleluieva, înfigându-şi cu delicateţă furculiţa într-o bucata de somon.

„Te pomeneşti – continuă Ayizipovici – că l-ai putea juca şi pe el, învârtindu-l între degetele tale grăsulii, cum faci cu noi, acum!?”

Tocmai atunci uşierii anunţară sosirea amfitrionului. Ne ridicaserăm în tăcere capete în direcţia din care urma să apară Putin. Arizonovna şopti:

„L-aş învârti, şi încă cum, uite aşa l-aş învârti, făcu ea îmbârligându-şi degetele pe sub masă.” Privind-o, ne-au trecut fiorii. Oare ce ar fi zis ValdimirVladimirovici dacă ar fi aflat ce spune femeia despre el?! Cum îşi permitea această Arizonovna, o femeie cu faţa lată ca o lipie, să vorbească astfel despre Putin şi nu oriunde, ci la o masă oficială organizată în cinstea noastră de către premier?! Oare nu-i era teamă de microfoane şi de camerele de supraveghere amplasate în scrumiere şi tavan? Nu cumva aceasta era o provocare pusă la cale chiar de consilierii lui Putin, care voiau să afle ce părere avem noi, oaspeţii, despre amfitrion?!

„Un pic de linişte, vă rog”, spuse uşierul, privind în direcţia noastră…

„Ia, auzi ce nesimţire!” pufni şi Nazarbaiev. „Te uiţi la ea şi vezi că arată ca o paraşută cu faţa umflată ca un balon. Dar ce pretenţii, Doamne! Păi, Putin, scuzaţi expresia, n-ar da nici un scuipat pe ea…”

Arizonovna nu se lăsă însă intimidată cu una cu două.

„Poate că ar da, de ce să nu dea, că doar nu-l costă nimic.”

Faţă ei lată seamănă, într-adevăr, cu o lipie bine rumenită, proaspăt unsă cu un strat subţire de unt, menit să accentueze, pesemne, rasa. Ochii oblici îi erau ascunşi îndărătul unor ochelari fumurii cu rame aurite. Privind-o, aveam tendinţa de a-mi înfige degetele în faţa ei şi a rupe de acolo o bucată, ca să mă conving că aveam de-a face, într-adevăr, cu o lipie nu cu altceva… Înfăţişarea ei părea destul de enigmatică, dar şi hazlie… Alleluieva ştia să ne stârnească orgoliile. În preajma ei, cuvintele căpătau duble înţelesuri. Oare ce urmărea? De ce n-o lăsam în pace? De ce ne agitam atât? Nu cumva femeia aceasta cu înfăţişare atât de banală, ce semăna cu un călăreţ mongol, abia coborât de cal, îşi bătea joc de noi?! Poate că îndărătul înfăţişării sale croite din topor se ascundea un spirit subţire… Mă gândeam la toate aceste lucruri, disecând firul în patru, şi punându-mi tot felul de întrebări, fără să fiu atent la ce se întâmpla în jurul meu… Mi-am dat seama că mesenii erau acum preocupaţi de altceva. Eram cât pe ce să-i dau replică nu tocmai ortodoxă doamnei Arizonovna, când cineva îmi făcu semn, ducându-şi degetul arătător la buze, să păstrez tăcere:

„Vine Putin”, îmi atrase atenţia azerul cu gât lung.

Şi într-adevăr atunci uşile se deschiseră cu un pocnet scurt şi Vladimir Vladimirovici intră cu pas sprinten în salon. Se făcu din nou linişte. Toţi eram curioşi să-l vedem cât mai de aproape. Avea călcătură tinerească, uşoară a unui om obişnuit să alerge pe gazon, şi totuşi mersul său avea ceva ciudat, de parcă Vladimir Vladimirovici s-ar fi pregătit tot timpul să urce pe un podium, unde avea să-i fie înmânat nu ştiu ce trofeu. Privirea ca şi faţa îi erau extrem de expresive. Premierul crea impresia unui om perfect stăpân pe voinţa sa… Făcându-şi intrarea în salon, Vladimir Vladimirovici aruncă o scurtă privire asupra asistenţei, zâmbind ca pentru el. Venera Alleluieva scoase un oftat prelung, gata-gata să leşine. M-am apropiat de ea şi am apucat-o de un braţ. Femeia îşi întoarse nedumerită înspre mine faţa, aruncându-mi o privire furioasă:

„Ştiu să mă descurc şi singură, nu trebuie să-mi purtaţi de grijă…”

M-am simţit destul de prost. În fond, ce treabă aveam cu Alleluieva?! Putea să leşine şi de zece ori! Mi-am desprins degetele de pe cotul ei şi am privit spre Putin. Amfitrionul se afla la doi paşi de noi. Scăpând de strânsoare, femeia îşi înălţă cu semeţie bărbia ei voluminoasă în aer. Probabil trebuia să se fi ridicat pe vârfuri, căci statura sa devenise impozantă. Alleluieva părea cu un cap mai mare decât noi. O priveam fascinaţi, aflaţi parcă în transă.

„Vladimir Vladimirovici”, i-am auzit deodată glasul… Atât spuse femeia, şi asta în şoaptă, dar şoaptele ei umplură cu ecouri sala în care ne aflam.

Oprindu-se pentru o clipă în loc, Putin privi uşor nedumerit, dar bine dispus, spre arătarea ce se clătina ca o păpuşă gonflabilă undeva în stânga lui.

„Cu ce vă pot fi de folos, distinsă doamnă?!” întrebă el pe un ton calm, ridicând uşor sprinceana stângă.

„V-aş ruga să-mi luaţi apărarea în faţa acestor bărbaţi neciopliţi, care m-au jignit profund…”

„Cum aşa?!” făcu Putin.

„Mi-au spus că sunt urâtă”, se plânse femeia din Kîrghistan…

„Dar n-am spus aşa ceva”, am protestat în cor.

 „Mint, mint, rosti Venera Alleluieva izbucnind în hohote de plâns, au spus că sunt atât de urâtă, încât dumneavoastră n-aţi da nici un scuipat pe mine…”

„Iar tu, dacă e să dăm cărţile pe faţă, interveni Narumbek Ayizipovici, postat în dreapta mea, ai spus că uite aşa l-ai învârti pe Vladimir Vladimirovici pe degete…”

Şi zicând asta, Narunbek îşi roti în sens demonstrativ mâinile în aer arătându-i lui Vladimir Vladimirovici modul în care doamna Alleluieva avea de gând să-l joace pe degete… Situaţia devenise delicată. Putin îşi încruntă sprâncenele.

„Retrageţi-vă cuvintele”, spuse premierul pe un ton sever, adresându-se nu Venerei Alleluieva, ci nouă.

„Ni le retragem”, am strigat la unison. Alleluieva jubila de satisfacţie.

„Am să vă rămân recunoscătoare că m-aţi salvat dintr-o situaţie umilitoare…”

„Plăcerea a fost de partea mea”, rosti Putin, ducând mâna dreaptă la inimă şi înclinându-se în faţa ei.

„Şi voi, ne privi peste umăr Putin, de când până când vă permiteţi luxul de-a vă exprima în numele meu?”

„Vă rog să ne scuzaţi pentru lipsa de politeţe”, încercă Ayzipovici să ne scoată din încurcătură.

„E vorba aici nu de lipsa de poliţe, ci de bădărănie, îl întrerupse Putin. Aţi jignit o doamnă, ba mai mult decât atât, v-aţi exprimat anumite opinii referitoare la modul meu de-a fi… De unde ştiţi ce aveam sau am de gând să fac!?”

Am ridicat neputincioşi din umeri şi ne-am lăsat privirea în jos.

„De unde atâta lipsă de consideraţie…”

„Au zis, făcu Alleluieva, ştergându-şi lacrimile de pe obrajii rumeni, că dumneavoastră…”

„Linişte”, porunci Vladimir Vladimirovici apropiindu-se de Alleluieva, care radia de fericire. Stăteam încremeniţi, aşteptând cu nerăbdare deznodământul. Oare ce avea de gând să facă Putin?

La întâlnire era prezentă şi presa. Camerele de luat vederi roiau în jurul nostru. Tremuram de emoţie. În dreapta mea, Ayzipovici scrâşnea din dinţi. Azerbaidjenii se agitau şi ei, lăsându-şi greutatea trupurilor când pe un picior, când pe altul. Uzbecul îşi răsucea mustaţa. Iar ziaristul venit din Israel, clătinând din cap, îşi ştergea mâinile cu un şerveţel. Brusc se auzi un râs în stânga noastră, care ne trezi la realitate. Râdea bătându-şi, în semn de triumf pumnii, Alleluieva, alături de compatriotul ei.

„A fost o iluzie, spuse ea. Tot ce aţi văzut v-a fost indus în subconştient prin intermediul autosugestiei. Priviţi, adăugă ea, Putin a trecut pe lângă noi fără să ne bage în seamă… În timp ce voi eraţi cu gândurile duse auirea, el a ţinut un discurs despre libertatea presei…”

Am răsuflat uşuraţi.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist