Angajament politic şi spirit critic

Suferă de acelaşi deficit de atenţie, de interes. Când în ultimii ani critica de întâmpinare profesionistă a făcut un pas în spate, literatura s-a resimţit şi s-a creat un soi de confuzie în rândul cititorilor, care nu se pot orienta rapid şi eficient în haosul de opinii din mediul online. E simplu de ce: critica literară detectează şi justifică valoarea estetică a operelor şi, în urma unui efort colectiv, realizează o ierarhie. Fără aceste operaţii minime, care azi sunt din ce în ce mai contestate (nu mai e politic corect să discuţi despre valoare estetică, despre canon), exerciţiul critic e inutil. Numai că valoarea nu poate fi argumentată şi acceptată ca atare decât în cadrul unui sistem cu regulile lui de funcţionare, unanim acceptat. Critica literară adevărată creează acest sistem al literaturii. Prin urmare, aş spune că se simte o nevoie acută de critică literară azi, mai mult decât ieri.

***

Au mai sunt critici literari buni, cu autoritate, după cei de dinainte de 1989? Răspunsul e simplu: evident că da. E generaţia mea, care şi-a dat cărţi foarte bune, mongrafii, studii teoretice extrem de solide. La 40 de ani, puţini dintre criticii dinainte de 1989 aveau sinteze atât de solide. Problema e de percepţie. Între timp, s-a schimbat foarte mult bioritmul literaturii: ca să capete prestigiu (unul politic, atenţie!, pentru că a apăra specificul eminamente estetic al literaturii însemna, înainte de 1990, a îi nega potenţialul ideologic!), criticul literar se orienta automat către cronica literară, care îi oferea din plin expunere, notorietate, audienţă şi, în cele din urmă, putere. Principalul gen al criticii dinainte de 1989 este, din această pricină, foiletonul, cronica literară. Absolut necesară şi cu momentele ei de curaj. Aşa se face că am moştenit o ierarhie corectă a literaturii scrise în timpul comunismului, pentru că ea s-a făcut pe criterii estetice, în dauna celor care se cereau oficial. Azi un astfel de discurs a căzut în desuetudine. Şi e păcat, pentru că, la 28 de ani după revoluţie, se simte nevoia unui desant critic care să ordoneze recepetarea, să o distingă de imaginea pe care o creează departamentele de PR ale editurilor sau de campaniile diferitelor grupuri de interese din viaţa literară, care pot, după cum am văzut, premia şi propune în rolul de mare scriitor un autor totuşi mediocru (o spun în sens pozitiv, eu preţuiesc mediocritatea…) precum dl Gabriel Chifu.

***

Una dintre dilemele anilor '90 privea oportunitatea angajării intelectualului în politică. Ce mai poate face, azi, am fost întrebat şi m-am întrebat, un scriitor, un critic literar, dacă decide să se implice activ în viaţa politică? Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii 90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă şi poate chiar necesară. Dar am ieşit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decât prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloşit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decât folosind pârghiile dubioase specifice. Aşa se şi explică nivelul submediocru al clasei politice, în care câţiva intelectuali rătăciţi nu pot decât să facă figură de Don Quijoţi bine intenţionaţi, dar neputincioşi. Rolul intelectualului este însă să rămână atent, să intervină public atunci când chiar e nevoie. Cred că intelectualul public trebuie să se pronunţe, măcar în situaţiile de criză. Dar fără să-şi părăsească avanpostul meseriei lui. Scriitorul trebuie să rămână scriitor şi, desigur, să se manifeste şi pe teme civice, politice etc. Numai aşa opinia lui contează, pentru că se legitimează prin prestigiul unei opere. Dar să întorci spatele literaturii, care e mereu vie şi imprevizibilă, fascinantă, ca să comentezi …ce? un fenomen tarat, lipsit de anvergură, care creează patimi disproporţionate… mi se pare o mare păcăleală. A fost şi e una din metodele sigure de ratare, desigur, dacă e ceva de ratat, că şi asta depinde de la caz la caz.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi