Biserica şi revoluţia

BOR  a preferat să adopte o poziţie diplomatică privind conflictul dintre Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Ecumenică, conflict legat de autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Adică, pe scurt, e treaba lor! E firesc un astfel de răspuns, de vreme ce, dincolo de Prut, se dă o altă luptă pentru întâietate între Mitropolia Basarabiei (ce ţine de BOR) şi Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove (supusă Patriarhiei Ruse). Cei care se pricep la chestiuni bisericeşti afirmă că este doar o chestiune de timp până când Mitropolia Basarabiei va ieşi învingătoare. Om vedea.

Cât priveşte războiul religios dintre Rusia Mare (Federaţia Rusă) şi Rusia Mică (cunoscută şi sub numele de Ucraina – mahala, margine, teritoriu de graniţă, ţară etc.) acesta reprezintă doar un alt capitol al diferendumului ruso-rus. Da, şi ucrainenii sunt tot ruşi, ba chiar primii ruşi, adevăraţii ruşi, căci Rusia Kieveană a fost pântecele din care s-a născut această ţară uriaşă. Mă rog, la geneză contribuind nu doar slavii ci mai ales vikingii lui Rurik, ba chiar (dacă-i dăm crezare filosofului Berdeaiev) şi vechii sciţi, ce-şi aveau culcuşurile în stepele din nordul Mării Negre. Pe urmă, peste vreo trei secole, au mai năvălit şi cumpliţii tătari care, ştergând magnificul Kiev de pe harta lumii, i-au obligat pe ruşi să poarte numele de muscali. Slăbită, marginea de vest a Rusiei a intrat sub influenţa Poloniei şi Lituaniei iar – mult mai târziu -, germanii (şi austriecii), au încurajat, din considerente strategice, separatismul ucrainean. Iată de ce Moscova nu va accepta niciodată un Kiev cu adevărat independent. Ce să mai spunem despre aderarea ucrainenilor la UE sau la NATO? Basme de omorât oameni nevinovaţi.

Dar despre autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene? Nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte povestea preotului socialist Gheorghi Gapon. Puţini ştiu, dar acest popă, cu moacă de poet damnat, a fost scânteia care a declanşat perioada revoluţionară rusă, ce a început în iarna lui 1905 şi s-a încheiat prin 1920, cu cel puţin zece milioane de morţi. Evident, punctul culminant s-a înregistrat în 1917, cu o revoluţie burgheză în februarie şi cu o lovitură de stat în octombrie, când bolşevicii au preluat puterea şi au dat startul celui mai mare măcel din istoria omenirii.

Revenind la Gapon, cu toate că, probabil, primele sale intenţii au fost onorabile (soarta muncitorilor fiind cu adevărat grea), destul de repede respectabila faţă bisericească, ce predica în plină stradă, s-a îmbătat de putere. Păcălind teribila poliţie secretă, el mobilizează zeci de mii de proletari care, înarmaţi cu icoane şi prapuri, se îndreaptă spre Palatul ţarului cu scopul de a-i cere lui Nicolae al II-lea – cât se poate de respectuos -, o viaţă mai bună. Speriate de mulţime, gărzile Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg deschid focul şi ucid o groază de oameni, care nici măcar nu cunoşteau lista de revendicări. Urmează o perioadă de haos, de care încearcă să profite unii comunişti, printre care şi celebrul criminal Troţki (iniţial menşevic), întors rapid în ţară. Lenin bolşevicul rămâne în străinătate, studiind marxismul şi tratându-se, după unii, de sifilis. Derbedeul Stalin stătea încă la cotitură.

Deşi ordinea este restabilită, ruptura dintre ţar (altminteri un personaj îndrăgit de mujici) şi popor devine, începând cu fatidicul an 1905, tot mai vizibilă şi mai periculoasă. Cam toţi istoricii ruşi sunt de acord că revolta din ianuarie 1905 a fost preludiul revoluţiei ce va să vină ca un tăvălug peste lume. Iată de ce au fost în stare un singur popă lăsat de capul lui şi un ţar ce făcea pe niznaiul.

Gheorghi Gapon a fugit din Rusia, s-a întâlnit cu mari personalităţi socialiste şi social-democrate ale Europei, a fost dat afară din Biserica Ortodoxă, s-a întors "pe şestache" în patrie şi a sfârşit asasinat de un alt revoluţionar socialist! Aşa-i la revoluţie. De ţinut minte!

(PS: O parte din informaţii sunt preluate din cartea “O istorie secretă a revoluţiei ruse” de Victor Loupan, pe care o recomand tuturor!)