Cadourile lui Stenzel

Când mă duceam la mama în Germania, una dintre preocupările mele a fost mereu să mă uit exclusiv la filme germane. Şi asta din cel puţin două motive, de fapt – din trei:

1. pentru că nu suport filme sincronizate (iar în Germania, din păcate, de regulă toate filmele străine sunt sincronizate!);

2. pentru că îndeobşte filmele străine pe care le-aş fi putut vedea le cam văzusem pe toate-n România;

3. pentru că la televiziunile din România filmul german este o rara avis.

În ultimii ani, de când mama nu mai e, mă duc îndeobşte la sora mea în Germania (cea din Herrenberg) peste sărbători, iar unul dintre lucrurile pe care-l fac în cele vreo două săptămâni a rămas, desigur, acela de-a mă uita la filme germane. Este, dacă vreţi, dincolo de toate, şi un fel de "baie" zilnică în "apa" limbii germane.

Ei bine, dincolo de faptul că, de, multe filme germane (îndeobşte difuzate de televiziunile publice (ARD, ZDF, plus droaia de canale regionale: SWR, WDR, BR, MDR, NDR, HR etc.) sunt aşa, mai de consum, nu se poate să nu dau peste două-trei filme chiar faine. Cum a fost de pildă pelicula Stenzels Bescherung (regia: Marc-Andreas Bochert, D, 2919).

În traducere: "Cadourile lui Stenzel". O satiră-comedie faină, cu acel dram de understatement filmic care iniţial dă spectatorului senzaţia de plictis, dar care, în cele din urmă, îl prinde-n mrejele ei.

Iată, pe scurt, povestea: protagonistul filmului, Volkmar Stenzel, este directorul unei sucursale bancare dintr-o zonă rurală. Are 57 de ani şi îndeplineşte profilul standard (de şcoală veche, cum ar veni) al postului: e corect, responsabil şi mereu la dispoziţia clienţilor. De aici porneşte prima tensiune a filmului: lumea finanţelor globalizate din ziua de azi nu pare a mai avea nevoie de astfel de oameni. Şi nici de sucursale pe la ţară, într-o comună ori vreun orăşel oarecare, sucursale considerate simple purtătoare de costuri inutile într-o lume din ce în ce mai digitalizată.

Sucursala condusă de Stenzel (jucat de Herbert Knaup) aparţine unei bănci germane cu sediul la Frankfurt pe Main (logic, nu, epicentrul finanţelor germane) care tocmai a fost înghiţită de un concern chinez, iar concernul îi trimite pe cap un bancher tânăr şi, evident, carierist (de şcoală recentă, cum ar veni) cu misiunea de a-"i" lichida sucursala. Fapt ce-i induce lui Stenzel sentimentul că a devenit el însuşi lipsit de valoare şi senzaţia de "căzut din tren".

Este momentul în care atât de corectul director de sucursală se revoltă cam pentru prima oară-n viaţă şi dă dovadă chiar de ceva curaj: când o creşă din localitate (la care-şi dusese cândva şi propria fiică, între timp decedată) are nevoie de un credit de finanţare întru renovare (pe care, conform politicii băncii, îl refuzase de vreo două ori), se decide să-l acorde, afirmând vizavi de directoarea creşei că banii ar veni dintr-un fond special secret, dar în realitate el îi luase dintr-un cont aşa-zis "adormit", adică un cont uitat al unui client decedat.

Evident că află tot micul antreprenor din localitate de pomenitul "fond special secret", iar Stenzel se trezeşte că acordă ba unuia, ba altuia mici "credite speciale" de câteva mii de euro (cel mai mare, dacă bine am reţinut, a fost de 15.000 de euro), inclusiv unei cântăreţe de stradă (care-i aducea aminte cumva de fiică-sa) pentru a-şi înregistra un demo într-un studio profesionist.

Şi ce să vezi: în câteva luni, orăşelul uitat de lume prinde viaţă tocmai graţie acestor mici credite acordate (împotriva directivelor băncii şi din bani "deviaţi" din contul adormit) întru sprijinirea micilor antreprenori locali! Evident că se apropie ziua scadenţei: tocmai pentru că sucursala urmează să fie închisă de la 1 ianuarie, toate creditele acordate trebuiau înapoiate până-n ajun de Crăciun. Moment în care tocmai tânăra cântăreaţă îi scapă pielea lui Stenzel organizând un concert cu strângerea de fonduri cât să fie acoperită "gaura" din contul adormit.

Mă opresc aici cu povestea filmului, nu fără a aminti de tâlcul ironic de la final: şeful chinez al tânărului bancher trimis să lichideze sucursala îl laudă taman pe acesta pentru curajul şi viziunea de-a se fi implicat în viaţa economică a comunităţii…

În, fine, iată şi părerea grăitoare a unui comentator online al filmului: "Ce frumos că există măcar în ficţiune iarăşi oareşce formă de curaj civic ce-ar trebui să aibă rol de model (…) O dramă de mult aşteptată la o oră bună de difuzare în programul tv german."

Ei bine, aici mă repet, ştiu, ori de câte ori văd un film fain în Germania, mă-ntreb cum naiba se face că nici măcar TVR (1 ori 2) nu cumpără astfel de filme (că-s germane, că-s franceze etc. etc.) de prin Europa pe de-o parte, pe de altă parte cum dracu’ nu se gândeşte nimeni la Bruxelles la crearea unui post tv dedicat exclusiv cinematografiei din ţările UE?!?

Michael Astner este poet, traducător şi publicist