Ce trebuie să ştim despre sistemele electorale?

Sistemele electorale majoritare pot fi uninominale (în care în fiecare circumscripţie se alege un singur reprezentant) sau plurinominale (în fiecare circumscripţie se pun în joc mai multe locuri). În cazul sistemului electoral majoritar într-un singur tur, ţara este împărţită în circumscripţii electorale, aproximativ egale din punct de vedere al populaţiei, fiecare circumscripţie fiind reprezentată de un singur deputat. Fiecare alegător are un singur vot, alegând un singur candidat dintre cei propuşi. Candidatul care obţine cele mai multe voturi este declarat ales, indiferent dacă obţine 50% din voturi sau nu. Din acest mod de scrutin rezultă următoarele efecte. Primul efect constă într-o amplificare exagerată a victoriei partidului aflat pe primul loc ca număr de voturi la nivel naţional faţă de cel de-al doilea clasat. Partidul care are majoritatea relativă a voturilor obţine aproape întotdeauna majoritatea absolută a mandatelor (ex: SUA, Marea Britanie). Al doilea efect este diluarea reprezentării electorale şi politice a celorlalte partide. Partidele clasate pe locurile 3 şi 4 nu reuşesc să câştige decât foarte puţine mandate, reprezentarea acestora fiind extrem de diluată.

Sistemul uninominal cu două tururi constă în faptul că, dacă un candidat nu obţine majoritatea absolută a voturilor exprimate în primul tur, se organizează un al doilea tur în care majoritatea relativă este suficientă. Scrutinul este utilizat în Franţa, unde accesul în turul doi este garantat celor care au obţinut în primul tur cel puţin 12,5% din voturi. Efectul acestui scrutin asupra sistemului de partide este acela că încurajează marile alianţe de partide, păstrând efectul de dezavantajare asupra partidelor mici. Acest scrutin se utilizează în România pentru alegerea preşedintelui ţării şi a fost utilizat şi pentru alegerea primarilor din România până la alegerile din 2008 inclusiv. Începând cu alegerile locale din 2012, primarii sunt aleşi prin sistemul de vot uninominal într-un singur tur.

Sistemele electorale proporţionale îşi au originea în sec. XIX, când a apărut ideea aprecierii forţei unui partid politic prin numărul de voturi obţinute de partidul respectiv la nivel naţional, şi nu doar în circumscripţii delimitate arbitrar. Primele ţări care au adoptat sisteme proporţionale au fost Belgia, Finlanda, Suedia şi Portugalia, fiind în prezent sistemul cel mai răspândit în Europa, inclusiv în ţările din fostul bloc comunist (România, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Albania, Serbia). Sistemele de tip proporţional urmăresc să asigure o cât mai mare proporţionalitate între numărul de voturi şi numărul de locuri obţinute de fiecare partid. Sistemul proporţional poate funcţiona şi cu candidaturi individuale (votul unic transferabil, utilizat în prezent în Malta şi India).

În marea majoritate a sistemelor proporţionale, atribuirea se face în două etape. În prima se calculează un coeficient folosit pentru repartizarea mandatelor „întregi”, iar în cea de-a doua se utilizează diferite metode pentru repartizarea mandatelor care se obţin din „resturi”. Pentru prima etapă coeficientul cel mai des utilizat este şi cel mai simplu, respectiv cel obţinut din raportul între numărul de voturi exprimate în fiecare circumscripţie şi numărul de locuri acordat, cunoscut sub numele de coeficientul Hare.

Pentru etapa a doua sunt posibile două tipuri de soluţii şi anume metoda celor mai mari resturi şi metoda celei mai mari medii. Metoda celor mai mari resturi, cunoscută sub numele de metoda Hamilton, este exact cea utilizată în România la repartizarea mandatelor în consiliile judeţene şi locale. După repartizarea mandatelor în faza I, partidele se ierarhizează în ordinea resturilor rămase neutilizate, restul de mandate repartizându-se în această ordine. Acest sistem este cel mai puţin defavorabil partidelor mici, mai ales când se totalizează la nivelul ţării rezultatele în voturi şi locuri. Metoda celei mai mari medii se utilizează la repartizarea mandatelor în faza II a calculului raportului voturi/locuri, locul fiind atribuit acelei liste care are cea mai mare medie de voturi pe loc. Această metodă este în vigoare în Spania, Portugalia, Israel, Olanda, Turcia, Finlanda, precum şi în multe ţări din America Latină.

Tot pentru calculul repartiţiei mandatelor în cadrul sistemelor proporţionale se utilizează şi metodele prin divizori. Principiul acestei metode constă în a diviza succesiv numărul de voturi obţinute de fiecare listă printr-o serie de numere denumite divizori. Locurile sunt atribuite listelor în ordinea numerelor celor mai mari obţinute după această operaţie. Cea mai cunoscută metodă prin divizori este metoda d’Hondt. Repartiţia în acest caz se face într-o singură etapă.

Sistemele electorale mixte majoritar-proporţionale îşi propun să valorifice avantajele sistemelor descrise anterior (majoritar versus proporţional) şi să eliminte pe cât posibil dezavantajele în materie de reprezentativitate şi proporţionalitate a partidelor. Acest tip de scrutin este utilizat în Germania şi Italia, dar şi în ţări din Europa de Est ca Ungaria, Croaţia, Lituania şi Rusia. Prin sistemele electorale mixte, o parte din locuri sunt atribuite în circumscripţii cu scrutin uninominal, în general cu un tur, iar cealaltă parte este utilizată la al doilea nivel de repartiţie, pentru a atinge o anumită proporţionalitate între voturi şi locuri la nivelul compoziţiei globale a parlamentului. De exemplu, numărul de locuri rezervate compensării proporţionale este de 25% în Italia şi 50% în Germania.

În perioada 2004-2008 a existat o discuţie intensă în spaţiul public românesc, generată şi întreţinută de unele partide, organizaţii din zona societăţii civile, o parte din mass-media, pentru introducerea unui sistem electoral uninominal care să crească participarea la vot, să evidenţieze relaţia dintre alegător şi cel ales şi să responsabilizeze într-o măsură mai mare alegătorii. S-a pornit de la ideea că cetăţenii doresc să aleagă oameni, nu liste de partid. Scopul introducerii sistemului uninominal ar fi fost (re)înnoirea clasei politice din România. Pe tema introducerii sistemului electoral uninominal a fost organizat şi un referendum, care a avut loc pe 25 noiembrie 2007, în aceeaşi zi cu alegerile pentru Parlamentul European. Din cauza absenteismului la vot, referendumul a fost invalidat. În cele din urmă, după mai multe zbateri politice şi legislative, cu plângeri formulate la Curtea Constituţională a României, s-a adoptat un sistem de vot mix, uninominal şi cu vot de compensare, care în practică a condus la nişte „ciudăţenii electoraleˮ. Partide care au obţinut sub pragul de 5% din voturi aveau parlamentari, după cum în unele circumscripţii uninominale, au câştigat mandate candidaţi clasaţi pe poziţia a treia, cu un număr de voturi ridicol de mic comparativ cu primii clasaţi. Dar despre saga sistemelor electorale din România postcomunistă vom discuta într-un articol viitor.

Ciprian Iftimoaei este conferenţiar universitar doctor în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi