Caută 
1 MIN
Ne-am obişnuit de mult timp cu prezenţa lui Chick Corea, aşa că dispariţia sa a rămas o veste incredibilă. Până în 1989, eforturile cu care ne străduiam să găsim, chiar copiate la a treia mână, discurile sale, după ’89 accesul tot mai uşor la înregistrările realizate cu o energie inepuizabilă (anul şi discul), prezenţa la Bucureşti, interviurile, filmele documentare – toate au oferit prilejuri de a cunoaşte un muzician versatil, valori ale jazzului, în ultimă instanţă valori muzicale cu majusculă.
Versatilitatea s-a vădit încă din anii ’60, când Chick Corea a debutat cu instrumentişti de dicţionar – Blue Mitchell şi Herbie Mann favorizând mult ritmul negru din stilurile rhythm&blues, soul, funk până la free, Stan Getz dând importanţă melodiei de factură lirică, tonului catifelat al saxofonului său alto, expresiei interiorizate influentă asupra colegilor de scenă sau de studio. Versatilitatea stilistică i-a fost nutrită apoi din nemulţumirea faţă de oferta celor două şcoli muzicale proeminente – Columbia şi Juilliard -, meltingpotul newyorkez de la mijlocul deceniului 1961-1970 constituind pentru el (şi pentru numeroşi tineri muzicieni afirmaţi atunci) mediul cel mai ofertant. A fost vremea emancipării rock-ului, a estompării impactului jazzu-lui, a apariţiei instrumentelor electrice, epoca fuziunii celor două genuri, în care s-a petrecut schimbarea de stil a celebrului Miles Davis. Mulţi pasionaţi ai jazz-ului nu respectă nici azi producţiile lui Davis din acel timp, fixându-l în insectarul manierelor bop şi cool ce poartă eticheta 1945-1961, dar Corea a ieşit nevătămat din turbionul stilistic al epocii.
Versatilitatea i-a permis să devină un corifeu al pianului electric, să se simtă bine împreună cu instrumentele amplificate mânuite virtuoz încă de atunci de chitariştii Bill Connors, Al Di Meola şi John McLaughlin, de basistul Stanley Clarke sau de violonistul Jean Luc Ponty – toţi instrumentişti electrici şi electrizanţi. Încă din deceniul următor, 1971-1980, rădăcinile muzicale evidente s-au vădit a fi cele hispanice, melodia totdeauna cuceritoare, ritmul tonic sau poliritmia, armoniile născute din relaţia cu năbădăi consonanţă-disonanţă făcând deliciul şi acum, la audiţia discurilor.
Tot versatilitatea i-a permis lui Chick Corea intrarea în lumea jazzului cameral, acustic. Recitalurile de pian solo ori în duo cu Keith Jarrett, lucrările în care a tentat altă fuziune, a jazzului cu scriitura academică, de cameră sau de concert, sunt relevante şi acum. Deci, am greşit scriind „a tentat”, pentru că, spre exemplu, albumul discografic The Leprechaun (1976), cu uşoara datare imposibil de ignorat, se poate asculta astăzi în prezenţa admiraţiei şi a plăcerii. De altfel, l-am perceput de multe ori pe Chick Corea survolând cu graţie teritoriile vaste ale lumii muzicale academice şi ale lumii jazzului. Aceasta poate fi considerată una dintre marile calităţi ale gândirii şi fanteziei sale întrupate spontan.
Chiar dacă nu asculţi sau nu citeşti interviurile, este evidentă comunicativitatea gestului său artistic. Aceasta este altă calitate de care s-a învrednicit. Nu contează dacă fluxul muzical din improvizaţiile sau din aranjamentele sale instrumentale sunt de un modernism uneori radical. Şi în acele impostaze, cântul lui Chick Corea urcă cele patru trepte ale siguranţei valorice: atrag atenţia, interesează, plac, rămân în memoria ascultătorului. Memoria ascultătorilor, pentru că recitalurile şi concertele sale s-au derulat în prezenţa unui public numeros, discurile multe la număr s-au vândut excelent, consecinţa fiind seria lungă de premii onorante ce i s-au acordat.
Cred că mai există o calitate a muzicii lui Chick Corea, ivită tot dintr-o contradicţie: raportul curios, subtil, original dintre spectacolul cu artificii şi spectacolul interior al muzicii sale. Antrenându-te cu melodii sprinţare, vesele, în ritmuri ce te invită la dans, Chick Corea inoculează treptat eflorescenţe baroce ale desenului melodic, cromatizând climatul armoniilor în secvenţe scurte, ce nu obosesc, demonstrând astfel spontan-graţios, iarăşi graţios, că muzica lui, muzica în general, nu poate fi doar o expunere de sunete ce gâdilă plăcut urechea.
Probabil că, aşa cum în vremea noastră, după două decenii de secol XXI, tot mai mulţi acceptă flexibilitatea graniţelor de gen în prezenţa valorii, va veni timpul dispariţiei îngrădirilor formale – Bach, Brubeck, Mozart, Miles Davis, Vivaldi, Armstrong, Chick Corea vor fi consideraţi egali în istoria muzicii.
Alejo Carpentier povestea cu mult umor în romanul Concert Baroc (1974) momentele de voioasă înţelegere între Antonio Vivaldi şi Louis Armstrong în Paradisul ce le găzduia admiraţia reciprocă. Sunt sigur, Chick Corea va confirma în realitate superba ficţiune a scriitorului şi muzicologului cubanez.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor
Îți recomandăm
