Cinicul de serviciu

Din păcate, ca un preţ plătit pentru oficializarea unor poeţi-tribuni, alţii, mai curajoşi şi mai puţin convenţionali, au fost ignoraţi cu seninătate atât de criticii din Republica Moldova, cât şi, multă vreme, de cei din România. Cazul cel mai frapant este cel al lui Eugen Cioclea, maestrul din umbră al post-optezeciştilor basarabeni. Prin discursul său din primele două volume, Numitorul comun (1988) şi Alte dimensiuni (1991), autorul se dovedea un deschizător de drumuri, „singurul poet de la noi pe care Perestroika l-a prins cu sertarele pline”, după cum spune, în prefaţa antologiei, Emilian Galaicu-Păun. Posibilă numai într-un regim de deschidere, de relativă liberalizare, poezia sa este o adevărată lecţie de frondă poetică şi de libertate asumată. De aceea, ea a influenţat tinerii autori încă dinaintea posibilităţii culegerii sale în volume, circulând în regim de samizdat.

În esenţă, Eugen Cioclea nu este un goliardic, ci un insurgent, un poet mereu revoltat, un cinic, în sensul antic, plasat principial împotriva oricărui sistem şi, când acesta îşi diminează oroarea, împotriva propriei condiţii de poet şi ultimamente împotriva lui însuşi. În mod clar, autorul a scris de la bun început o poezie mult mai modernă (mulţi au spus că de-a dreptul postmodernistă) comparativ cu tonul poeziei epocii. Este, în primul rând, poezia unui eu orgolios, mereu în sfadă cu normele literaturii vremii şi cu vremurile în ansmablul lor; e poezia unui neîmblânzit, a unui inadaptabil, a unui „intratabil”, a unui idealist mereu izgonit, mereu marginalizat, pentru că deranjează pe toată lumea: pe oficialităţi, pentru că fronda lui nu e convenţională, nici nu se scurge în versuri precaute, inteligent-subversive, ci e directă, acidă, şfichiuitoare; pe autorii care duc o luptă autentică şi necesară de reculturalizare prin poezie, de apărare a conştiinţei naţionale – prin îndrăzneala de a ieşi din retorica militantă, prin aruncarea măştii de tribun, prin impertinenţa de a relativiza eroismul devenit, în timp, oficial al unei generaţii care, fără dubii, are meritul de a fi reîntors literatura din RSS Moldovenească către adevărata ei rădăcină: aceea românească. Or, Cioclea scrie răspicat încă din primul poem: „Poezia lui Eugen CIOCLEA/ este o poezie declarativă./ El vă face declaraţii de iubire din mers./ El crede că, dacă orice lucru şi faptă/ poartă un nume,/ lor trebuie să li se spună pe nume,/ or, poezia/ nu e o stare de leşin,/ nu e un stres.” Un îndemn la a spune lucrurilor pe nume era un act agitatoric şi, practic, imposibil în epocă (înainte de Perestroika, atunci când poemele acesteaa circulau pe culoarele neoficiale, în samizdat). Poezia este, pentru Cioclea, un discurs radical, care exclude compromisul, jocul dublu (ca şi dublul limbaj). Subversiunea nu mai e suficientă, ea s-a banalizat şi nu mai are suflul necesar pentru a trezi conştiinţele. E nevoie de un poet care să interpreteze rolul nebunului, al cinicului, dar care să rostească pe faţă adevărul gol-goluţ, cel pe care toţi îl cunosc, îl doresc, dar nu îndrăzneşte nimeni să îl expună: „El vine hotărât să vă spună/ ceea ce n-a apucat să audă/ de la fiecare dintre voi,/ el vi se uită lacom în gură/ ca la o podoabă de măr/ şi chiar muşcă din măr/ şi îşi marchează poemele/ Made in USSR.” Da, pare a spune autorul, aceasta este poezia revoltei la care conştiinţa obligă într-un imperiu senil şi muribund. De astfel de texte radicale este nevoie, nu de metafore, nu de scenarii oblice ale identităţii.

Poetul nu abandonează temele anterioare, dar le scoate din solemnitate. Poezia sa nu se mai hrăneşte din aceea a mesianicilor sau a tribunilor, nu mai cultivă retorismul grav şi dramatizat al marilor teme. Poetul nu se mai retrage la umbra autorităţii unor teme care, ele însele, sunt suficiente pentru a da prestigiu poeziei. Dimpotrivă, e acolo, prezent în fiecare vers, mereu deranjând, cu glasul său dogit, armonia imnică a corului patriotic. Raportul lui cu tradiţia nu este unul parodic, dar e, în orice caz, unul de independenţă. Într-un splendid poem, Ce te mai poate încălzi, referinţa la pământul natal nu mai e metaforică, ci cât se poate de concretă: „Zece plăpumi din păr de cămilă/ vor încerca imposibilul/ şi nimănui nu-i va mai trece prin cap/ că, dacă te mai poate ceva încălzi,/ de astăzi încolo,/ acesta e numai pământul natal aruncat cu lopata/ peste trupul tău de 1 m 79 cm lungime,/ pământul natal aruncat cu lopata,/ aruncat cu lopata, aruncat/ cu lopata.” E aceasta o poezie mai puţin „patriotică”? E, cu siguranţă, una mai directă, mai scuturată de trucuri, mai neascultătoare faţă de modelul vremii, mai reticentă faţă de retorismul care înduioşează al multora dintre autorii consacraţi. Faţă de aceştia, Cioclea se situează într-o relaţie de diferenţiere netă, fără a arunca însă în derizoriu ceea ce l-a precedat.

De fapt, prin Eugen Cioclea poezia din RSS Moldovenească şi-a aflat, la timp, ieşirea dintr-o formulă care îşi epuizase resursele, prea legată de un limbaj datat al literaturii, prea sentimentală şi prea duioasă ca să mai răspundă sensibilităţii post-comuniste. El scrie o poezie directă, cu un puternic impact etic, într-o stilistică a insurgenţei, a ieşirii din convenţie.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi