Comemorare

În acest an se împlinesc două decenii de când a sucombat PNŢCD. Unii spun că atunci s-ar fi petrecut un asasinat oribil, alţii că ar fi fost vorba de o sinucidere eroică. În realitate, am asistat la o moarte ruşinoasă. Diferenţa dintre promisiunile ţărăniştilor (făcute când se frăsuiau în opoziţie) şi realizările de la guvernare a fost atât de imensă, încât partidul a plesnit în 2000 ca o beşică plină de apă murdară. Putoarea persistă până azi – e suficient să-i priveşti de la distanţă pe Victor Ciorbea, Emil Constantinescu ori Mugur Ciuvică, loiali simbriaşi ai forţelor demonizate altădată.

Haida-de! ar exclama cusurgiii. Păi, ce, PNŢCD este singura formaţiune ce nu şi-a respectat angajamentele electorale? La rândul lor, PSD şi PNL şi-au făcut un infam obicei din a-şi bate joc de speranţele românilor!

Admit că aşa e, ba aş supralicita afirmând că aleşii pesedişti şi liberali au fost cu mult mai hoţi decât cei ţărănişti, dar ceea ce desparte radical aceste partide nu rezidă în valoarea/calitatea politicienilor, ci în specificitatea alegătorilor. PNŢCD a fost singura formaţiune ce a strâns în juru-i, imediat după 1989, firava elită anticomunistă supravieţuitoare ce chiar credea că partidul seniorului Corneliu Coposu va aduce dreptate în societatea românească; condamnând fără milă lichelele vinovate de distrugerea României normale (tot este un cuvânt la modă!), dar şi promovând fără şovăire pe cei merituoşi în funcţiile cele mai importante.

În loc de asta, numaidecât după 1989, dar mai ales în 1995 şi 1996, anul venirii la putere, PNŢCD a fost infiltrat de tot felul de indivizi dubioşi, cu vechi state în PCR, ce se erijau acum în luptători anticomunişti. În timp ce funcţiile se dădeau îndeosebi pe bani, pile şi ochi frumoşi, conducerea centrală era mai preocupată să reducă la tăcere celebra, puternica şi chiar temuta TUNŢCD (organizaţia de studenţi), ce atrăgea gălăgios atenţia asupra corupţiei interne, ce submina deja încrederea alegătorilor în partid.

Am cunoscut ţărănişti autentici, din familii ce suferiseră cumplit din pricina bolşevicilor, şocaţi de faptul că erau „dijmuiţi” oriunde şi oricând, iar colectorii de taxe făcuseră parte până mai ieri din PDSR, partidul lui Ion Iliescu. După 2000, dubioşii – tot mai bogaţi – au revenit la „partidoi”, iar fraierii – tot mai săraci – au plătit oalele sparte. Cei 15.000 de specialişti, promişi de PNŢCD pentru a repara România delabrată de impostură, au reprezentat cea mai mare farsă politică din istoria postdecembristă. O farsă tragică, evident. Electoratul ţărănist se aştepta ca partidul lui Coposu să însemne o armată a salvării. Dar a semănat cu o bicisnică divizie de trădători.

Românii nu au avut noroc de modele. La noi, bătrânii nu sunt mai înţelepţi decât tinerii, ci doar mai urâţi; dascălii nu sunt mai instruiţi decât elevii, ci doar mai aroganţi; popii nu sunt mai curaţi sufleteşte decât mirenii, ci doar mai răi. De ce am cere politicienilor să fie mai cinstiţi decât proprii alegători?

Dacă în ceea ce priveşte PSD şi PNL, pomanagiul pesedist şi şmecheraşul liberal (ce reprezintă alegătorul tip, nu cel care votează doar din frondă ori din lehamite), se identifică perfect cu partidul, neavând decât aşteptări egoiste, la PNŢCD povestea s-a scris altfel.

Gândindu-se atât la părinţii schingiuiţi în închisorile comuniste, cât şi la copiii ce meritau o ţară liberă şi prosperă, idealistul alegător ţărănist a cerut prea mult şi a privit prea departe. Ruptura dintre PNŢCD şi electoratul său fidel a devenit atât de mare încât nu a mai putut fi remontată cu niciun chip. De niciun chip. Astfel, în anul 2000, în şoaptele fantomelor dezamăgite, partidul ultimului senior, Corneliu Coposu, şi-a dat obştescul sfârşit!

Publicitate și alte recomandări video