Critică & misoginism

Decupez doar câteva exemple, ca să ştim de unde am pornit…

În ultimul articol cuprins în volumul După război. Cultură şi literatură (1921), G. Ibrăileanu, un intelectual care a pledat pentru drepturile civice ale femeilor, considera că „egalizarea politică a femeii este cea mai mare revoluţie socială şi morală de la creştinism încoace” şi prevedea că emanciparea femeii va impune şi o repliere a literaturii, care va fi obligată să se deschidă către o nouă realitate socială: „Vom avea o literatură de revendicări feministe, cum am avut una de revendicări ţărăneşti şi de revendicări naţionale. Vom avea o literatură de luptă pentru drepturile femeii, scrisă şi de femei, şi de bărbaţi”. Criticul ieşean, un spirit rafinat şi mare iubitor al frumuseţii feminine, îşi mărturisea însă şi neîncrederea în capacitatea funciară a femeii pentru marea creaţie: „Şi poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice până la gradul suprem al creaţiei literare. Stăpânirea atotputernică a realităţii, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial poate că întrece forţele unei femei”. O astfel de opinie nu era deloc unică în epocă; dimpotrivă: Ibrăileanu nu făcea decât să dea glas, şi încă într-o formă lipsită de radicalism, unei concepţii majoritare.

Ceea ce se observă este că statutul social al femeii influenţa şi rolul care i se distribuia într-un plan necontrolabil, acela al accesului la creaţie. Să nu uităm că, în România, dreptul la vot al femeilor a fost stabilit abia prin Constituţia de la 1938 (ceea ce nici măcar nu este defazat în comparaţie cu unele state pe care le considerăm mai civilizate: în Elveţia, de pildă, abia din 1971 s-a reglat această discriminare). Nefiind un cetăţean cu acces la deciziile care priveau statul, neavând drepturi publice garantate de lege, femeia nu era considerată nici un creator în adevăratul înţeles al cuvântului, deşi multe exemple puteau contrazice această inerţie. Cu cât trec anii însă, femeia îndrăzneşte tot mai mult să depăşească limitele convenţionale ale căminului sau ale cercului său monden, social şi să devină scriitor; scriitor – adică persoană publică.

Din acest moment începe o altă poveste, cu poticnelile sale de început şi cu blocajele mentalitare de etapă: aceea a receptării literaturii scrise de femei. Într-un articol publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, din iulie 1939, E. Lovinescu încerca să facă unele delimitări conceptuale necesare, pornind de la premisa că actul critic trebuie să rămână acelaşi, indiferent de sexul autorului: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor şi literatura feminină – fără a mai pomeni şi de literatura feministă, al cărei caracter tendenţios şi programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepţia strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esenţiale ale feminităţii, ci poate avea şi alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor„. (s.m.) Cu asemenea criterii strict delimitate în sfera esteticului, era logic ca marele critic să nu facă obişnuitele confuzii şi să îşi verifice metoda, sistemul critic în analiza operei Hortensiei Papadat-Bengescu. În paragraful imediat următor, criticul afirmă tranşant: „La începutul, la mijlocul şi la sfârşitul literaturii noastre feminine şi a femeilor se află, desigur, opera Hortensiei Papadat-Bengescu. E un semn al evoluţiei şi al maturizării spiritului critic, recunoaşterea unanimă a valorii cu totul excepţionale a acestei scriitoare, care în linia feminităţii poate fi pusă alături de celelalte mari scriitoare contemporane engleze, precum Mary Webb, Virginia Woolf, Katerina Mansfield ori Rosamond Lehmann, iar în linia creaţiei obiective, a epicului pur, tridimensional, şi nu narativ sau evocativ, liric deci – e incomparabil superioară”. Prin urmare, în concepţia lui Lovinescu, accentul nu cădea pe aspectul feminin al sintagmei „literatură feminină”, ci pe primul termen. Pentru a fi acceptată, literatura feminină trebuie să fie mai întâi literatură, adică să fie capabilă să facă faţă probei estetice. Iar apariţia Hortensiei Papadat-Bengescu îi valida sistemul de lectură.

Dintre marii critici, opiniile cele mai sceptice, ba chiar misogine, le-a avut G. Călinescu. Ele au fost cel mai explicit formulate într-o provocatoare conferinţă ţinută, în 1947, la invitaţia Federaţiei Democrate a Femeilor din România, intitulată de primul ei editor, Geo Şerban, Rostul femeii române. Referitor la şansele femeii de a se realiza în artă şi în speţă în literatură, Călinescu se pronunţă nedrept: „Rostul femeii române în viaţă şi în artă e de a interesa pe bărbat, a-l ridica la o concepţie înaltă despre valoarea femeii, a-i da noţiunea unei alte erotice”. Altfel spus, femeii nu-i rămâne decât să se emancipeze până la calitatea de muză adevărată: e singurul rol la care poate spera să ajungă. „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!” Prin urmare, femeia nu creează, dar participă la creaţie, inspirând-o. Nu sunt singurele clişee misogine din textul călinescian. Mai redau unul: „Bărbatul e transcendental, femeia e mundană, adevărata producţie feminină se exercită direct în natură”.

Concluzia? Criticii cu autoritate, care au fixat canonul estetic pentru multă vreme, au manifestat fie un misoginism principial, precum Călinescu, fie s-au confruntat cu ori au fost inflienţaţi de mentalitatea patriarhală a epocii. Adevărul, mult simplificat, dar nu mai puţin adevăr este că abia în timpul comunismului s-a produs emanciparea şi nu doar în domeniul literaturii. A mai ignora prezenţa şi importanţa scriitoarelor în literatura de după 1965 (ba ele joacă un rol nuoarecareşi în canonul realist-socialist) e curată prostie. Iar a mai debita teorii precum cea a lui Călinescu e, azi, curată blasfemie.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi