Cum a devenit votul inutil

Există două sentinţe dragi multor comentatori, jurnalişti, aşa-zişi experţi şi, mai nou, influenceri, când vine vorba de calitatea proastă a clasei noastre politice. Prima e aruncată asupra celor care nu ies la vot. E vina lor pentru că, absentând, îi lăsă pe alţii, cum ar fi cei cumpăraţi de partide, să decidă în locul lor şi să-i aducă la putere pe cei mai incompetenţi şi mai corupţi. A doua, care pare cumva opusă primeia, e că de fapt politicienii nu sunt decât oglinda societăţii, prin urmare avem clasa politică pe care o merităm. Nu m-am împăcat niciodată cu niciuna dintre cele două teze, aşa că vă propun o altă cheie de înţelegere.

Iat-o, mai întâi, pe scurt: avem politicieni de proastă calitate pentru că în cele mai multe cazuri nu ai de ales decât dintre politicieni de proastă calitate. Pentru că sistemul de selecţie şi promovare din interiorul partidelor e unul profund corupt. Iar rezultatul e că din ce în ce mai mulţi români se simt ca prinşi într-o capcană: dacă votezi, alegi de fapt dintre cei pe care ţi i-au băgat partidele în faţă, deci practic nu faci decât validezi o alegere deja făcută de alţii pe criterii doar de ei ştiute, iar dacă nu votezi, se ajunge cam la acelaşi rezultat, pentru că dacă nu-i votezi tu, îi votează alţii tot cam pe aceiaşi. Pentru că aleg, de fapt, din acelaşi coş. Şi atunci, cei mai mulţi dintre cei care se simt băgaţi într-o asemenea capcană, preferă mai degrabă să nu voteze. Adică varianta raţională, pentru că între a face un lucru şi a nu-l face ştiind că vei obţine acelaşi rezultat, logic e să nu-l faci.

Să vedem acum de ce şi cum s-a ajuns aici.

Partidele vechi au evoluat în timp cam în felul următor. În primii ani de după revoluţie, partidele încercau să aducă cât mai mulţi oameni în rândurile lor, să fie, cum s-ar spune, cât mai reprezentative. Ţin minte şi azi cum se ţineau conferinţele de presă în anii 90. Pe lângă politicienii care organizau conferinţa, veneau să asiste, voluntar bineînţeles, şi tot felul de simpli membri de partid. Uneori nu aveau loc de ei nici ziariştii invitaţi. Era vremea entuziasmului, oamenii aveau speranţă, majoritatea credea că se poate, că e momentul să se implice, dar mai presus de toate, partidele însele erau deschise pentru oricine. Asta a durat câţiva ani, vreo zece, să zicem, până au apucat să se îmbogăţească unii, majoritatea la limita legii sau prin furt pur şi simplu, şi să revendice putere. Cu bani. Iar partidele au devenit un soi de SRL-uri, chiar aşa li se spunea deseori. Entuziaştii şi cei cu ceva capital simbolic în societate, profesionişti din diverse domenii, mulţi intelectuali care umpleau până atunci rândurile partidelor, au fost uşor-uşor marginalizaţi, lăsând locul celor cu bani. Celor din prima generaţie de afacerişti care, fie aveau nevoie de protecţie politică şi cea mai bună protecţie părea să fie să-ţi cumperi un loc de frunte într-un partid sau pe o listă în alegeri, fie credeau că odată ce au bani merită şi puterea politică. Vorbim deja de anii 2000. Anii în care legea în politică şi prin partide o făceau alde Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Becali, Fenechiu la Iaşi şi mulţi alţii mai discreţi, dar extrem de bogaţi, dar mânaţi de aceleaşi „idealuri”, să fie la butoane, să deţină controlul în politica românească. Şi, cum era de aşteptat, ne-am trezit prin parlament sau prin primării şi consilii judeţene cu alte specii de politicieni: fie afacerişti veroşi, fie slugile lor. Totul era pe bani: funcţii în stat, funcţii în partide, locuri eligibile pe liste. Atunci, în acea perioadă dominată de partide-SRL, s-a creat o cultură organizaţională care dăinuie şi azi, datorită transferului de putere de la o generaţie la alta de aceeaşi factură. Partidele de azi sunt dominate de cei crescuţi la sân şi promovaţi de la vârste fragede, în anii 2000, de afaceriştii care le controlau, mulţi dintre ei retraşi acum, unii morţi, câţiva, foarte puţini, încă prin puşcării. Au dispărut cu totul profesioniştii dedicaţi, entuziaştii de bună credinţă, voluntarii, cei care cred în ceva sau „idealiştii”, cum li se mai spune ironic. În schimb, s-au perpetuat şi s-au promovat între ei, în interiorul partidelor, noii şmecheri, noii îmbogăţiţi, noii veroşi, noii cinici, noii sociopaţi. Progeniturile politice ale rechinilor din anii 2000. Din păcate, şi USR a luat-o pe aceeaşi cale. În doar doi-trei ani, partidul „oameni noi” a devenit aproape o copie a celor vechi: aceleaşi metode de recrutare şi promovare, a aceluiaşi tip de politicieni, cu cât mai cinici (ei îşi zic pragmatici, ca sună mai ok), cu atât mai bine.

Aşa se explică în primul rând creşterea contantă din 90 încoace a absenteismului şi lehamitea care-i cuprinde pe tot mai mulţi. Pentru că tot mai mulţi au înţeles că nu mai au de ales. Dar asta nu-i împiedică pe mulţi comentatori, analişti, influenceri sau chiar politicieni să arunce în continuare vina pe românii care nu mai ies la vot. Sau să ne consoleze cu ideea că până la urmă cei aleşi sunt oglinda noastră. O mizerie ventilată fie din comoditate, fie din prostie, fie din interes de o grămadă de lideri de opinie.

Nu ştiu cum am putea ieşi din această capcană. Premisa pentru o soluţie ar putea fi o criză de proporţii care să provoace o revoltă masivă generată de disperare, care să răstoarne proasta rânduială de acum. Dar în asemenea cazuri nu ştii niciodată cu ce te alegi după. Sau poate avem noroc să apară sau să crească câţiva lideri de altă factură, capabili să facă masă critică şi să schimbe partidele actuale din interior. Nu ştiu, dar ceva va trebui să se întâmple. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.