De ce a produs atâta nervozitate la Bruxelles succesul Giorgiei Meloni în Italia? (I)

„Vom fi în curând într-o lume în care cineva poate fi huiduit pentru că spune că doi şi cu doi fac patru şi vom spânzura un om pentru că a înnebunit lumea cu ştirea că iarba este verde.” Cu acest citat din colecţia de eseuri „Heretics” a scriitorului şi filosofului britanic G.K. Chesterton, publicată în 1905, a încheiat Giorgia Meloni, viitorul prim-ministru italian, un discurs din 2019, al cărui videoclip a fost distribuit pe Twitter de 19 milioane de ori doar în primele 36 de ore după aflarea rezultatelor la alegerile din Italia de acum o săptămână, făcând înconjurul lumii, din Europa în America, până în Australia. „Vom apăra credinţa în Dumnezeu, ţară şi familie” spunea atunci Giorgia Meloni, vorbind despre atacul asupra familiei, identităţii naţionale, identităţii de gen şi credinţei creştine. „Nu mă pot defini drept creştină, femeie, mamă! Trebuie să devin cetăţeanul x, genul x, parintele 1, părintele 2, trebuie să devin un număr.”

Aceleaşi idei esenţiale le-a repetat pe diferite platforme şi pe diferite meridiane. În 2018 la o reuniune UN Global Compact din Parlamentul italian, la conferinţa National Conservatism din 2020, de la Roma (în engleză), la un miting din 2021 al grupării conservatoare Vox din Spania (în spaniolă). Discursul, în esenţă unul anti-globalist şi în favoarea valorilor tradiţionale, atacă temele fundamentale ale ideologiei progresismului, curent care a deveni în ultimele decenii extrem de influent în zona stângii liberale, la Bruxelles, în Europa Occidentală, la Washington, la nivel politic, în spaţiul academic, în mass-media şi în ultima vreme şi în corporaţii. În fapt, sub forma „woke” şi prin prisma ofensivei unor mişcări ca Black Lives Matter, care între altele luptă pentru eradicarea familiei nucleare (formată din mamă, tată şi copii), sau promovării în educaţie, de la şcoala elementară, la universitate, a studiilor de gen sau a aşa numitei Critical Race Theory, acest curent a căpătat adesea chiar accente extreme.

Aşa că nu e de mirare că vestea despre rezultatul alegerilor din Italia, în care datorită schimbării legii electorale, alianţa de centru dreapta al cărei lider este Giorgia Meloni va obţine o majoritate solidă în ambele camere ale Parlamentului, a fost primită în toate cercurile menţionate mai sus cu extremă ostilitate, a provocat chiar panică, sugerând prin reacţiile avute scenarii cvasi-apocaliptice pentru Europa. Asta este impresia creată de titlurile de pe burtierele BBC, CNN sau ABC – postul public din Australia, cele ale relatărilor principale agenţii de presă, de la Reuters, AP la France Press, ori din relatările, analizele sau articolelor de opinie din New York Times, Washington Post, în Statele Unite. Desigur şi în Europa. The Guardian, în Marea Britanie, Le Monde şi Le Figaro, în Franţa, Die Zeit în Germania sau El Pais în Spania, alături de multe alte titluri, anunţă cu maximă îngrijorare o reîntoarcere a fascismului pe vechiul continent amintind de „rădăcinile fasciste” (sintagmă devenită cu acest prilej una standard), cu trimitere la Mussolini, ale partidului „Fratelli d’Italia” al Giorgiei Meloni.

Într-un comentariu făcut în cadrul ultimei dezbateri Hoover Good Fellows, din 26 septembrie, istoricul Niall Ferguson observa ironic, apropo de panica creată de rezultatul alegerilor din Italia, că de o bucată de vreme New York Times vede fascismul în ascensiune mai peste tot în lume. Adăugând că dacă e să ne uităm la pedigree-ul politic al Partidului Democrat, alături de care ziarul în cauză se poziţionează explicit, acesta are o istorie cât se poate de complicată legată de segregarea rasială în Sudul Americii, inclusiv ca iniţiator a Legii Jim Crow.

După cum, în ceea ce îl priveşte pe Mussolini, e poate interesant de amintit, după ceremonia de inaugurare a primului mandat al preşedintelui F.D. Roosvelt (care la un moment dat s-a declarat chiar „impresionat” de realizările acestuia) din martie 1933, The New York Times scria că momentul „aminteşte în mod straniu de Roma în primele săptămâni după marşul cămăşilor negre, de Moscova, la debutul Planului Cincinal”. Subliniind că şi „America de azi cere literalmente ordine”. „Administraţia Roosevelt are în vedere o federaţie a industriei, muncii şi guvernului după moda statului corporatist, aşa cum există în Italia.” Sigur că severa criză economică din Statele Unite din acea perioadă explică acest gen de privire admirativă, nu doar faţă de Mussolini, ci şi faţă de Stalin. La fel cum, după alianţa lui Mussolini cu Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, opiniile pe acest subiect s-au schimbat radical. Însă tocmai de aceea trebuie evitate etichetările artificiale pripite.

Lucrurile stau complet diferit în Italia. În timp ce în afara ţării, mass-media aşază aproape automat în dreptul lui Meloni eticheta de extremă dreapta sau de fascism, cele din Italia, de la RAI, unde simpatiile de stânga sunt vechi şi solide, la marile cotidiane, vorbesc doar de dreapta sau de centru-dreapta. De partea cealaltă, rezultatul alegerilor din Italia a fost desigur primit cu satisfacţie în zona conservatoare şi au existat relatări echilibrate în publicaţii precum The Telegraph sau Wall Street Journal. Însă, în ansamblu, tonul dominant a fost cel proiectat de cercurile intelectuale şi mass-media de stânga care domină categoric spaţiul public occidental.

Nici România nu a făcut excepţie. S-a mers, previzibil, pe linia dominantă de interpretare imprimată pe plan internaţional. O postare de pe site-ul Ştirilor ProTv ilustrează perfect acest gen de disonanţă logică mediatică care preia mecanic ceea ce se scrie în presa internaţională chiar şi atunci când subiectul în sine contrazice flagrant temerile alarmiste avansate anterior. Ştirea este despre mesajul de sprijin trimis de Giorgia Meloni preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski în care i-a transmis acestuia că poate conta pe sprijinul Italiei în războiul cu Rusia. Însă asta nu-l împiedică pe autor să o eticheteze pe Giorgia Meloni „liderul de extremă dreapta” al „partidului cu rădăcini fasciste (Fratelii d’Italia, FDI)” şi să menţioneze că „presa internaţională a scris că schimbarea de putere ar putea fi un avantaj pentru Vladimir Putin”. Acuzele de fascism au curs lanţ şi în cazul altor canale mediatice chiar şi atunci când relatau despre declaraţiile dure ale viitorului prim-ministru italian la adresa Kremlinului, cu care, dacă ne luăm după ce se spusese în trecut, ea ar fi trebuit să stabilească relaţii cordiale. Unul dintre acestea, după ce citează declaraţia Giorgiei Meloni în care condamnă „referendumurile simulacre care au avut loc sub o ocupaţie militară violentă” fără „nicio valoare juridică sau politică” adăugând că „Putin îşi demonstrează încă o dată viziunea neoimperialistă a caracterului sovietic ce ameninţă securitatea întregului continent european”, are grijă să nu uite precizarea că Meloni este „şefa partidului pro-fascist Fratelli d’Itallia”.

În realitate nu a fost nimic surprinzător în legătură cu succesul electoral al dreptei în Italia, aşa cum par să sugereze unele reacţii. Era de aşteptat. După cum şi etichetele ideologice utilizate nu sunt surprinzătoare. În general, abordările superficiale şi partizane au devenit un loc comun în peisajul mediatic internaţional ori de câte ori intrăm în zona subiectelor cu încărcătură ideologică, orientarea conservatoare fiind privită în tot mai mare măsură în cel mai bun caz cu suspiciune. De partea cealaltă, regăsim eticheta „extremă” semnificativ mai rar asociată cu stânga. La o căutare pe Google, termenul „Extema Dreaptă” apare în de peste 3 ori mai multe rezultate decât cel de „Extrema Stângă”. La prima vedere pare oarecum surprinzător pentru o fostă ţară comunistă. Nu însă şi dacă facem observaţia că majoritatea jurnaliştilor şi a celor din spaţiu academic se aliniază în general la etichetele puse în Occident de aceste medii care sunt preponderent de stânga.