De ce ne urâm profesorii

De ani de zile românii sunt bombardaţi cu următoarea teză: bugetarii sunt nişte leneşi, incompetenţi, indolenţi, corupţi şi îmbuibaţi care trăiesc pe spatele celor celorlalţi. Ceilalţi fiind, de regulă, cei care lucrează în mediul privat. Stigmatul e extrem de pervers, pentru că la „bugetari”, în accepţiunea populară, intră mai ales cei din administraţie, iar de câţiva ani, de când au devenit temă de scandal public, angajaţii din sistemul juridic, de apărare, servicii, poliţie şi alte câteva mici caste profesionale care, într-adevăr, au salarii şi alte venituri colaterale mai mult decât decente. Chiar nesimţite în multe cazuri, ca să nu mai vorbim de cei care ies la pensie la 45-50 de ani. „Bugetari”, aşadar, a devenit un concept umbrelă pentru tot ce înseamnă angajat la stat cu privilegii nemeritate. Şi e greu să-l combaţi, că-s mulţi din ăştia şi publicul nu e specialist în nuanţe.

Aici e ghinionul profesorilor, că intră la grămadă, puşi în aceeaşi oală cu „îmbuibaţii”. Aproape că aş băga mâna în foc că până la greva de acum, majoritatea românilor erau convinşi că şi profesorii „au domle nişte salarii de nu-ţi vine să crezi”. Unii, probabil, mai cred şi acum.

Dar nu e singura pacoste pe capul lor. Mai e una şi mai mare despre care, din păcate, nu se discută aproape niciodată. Mulţi nici nu sunt conştienţi de ea. Pe scurt, despre ce e vorba:

Profesorii din preuniversitar sau, mai exact, cadrele didactice, aici intrând şi cei din pre-şcolar şi ciclul primar sunt, ca să zic aşa, în centrul furtunii. Dintre toţi cei din societate care lucrează cu „oamenii”, cadrele didactice din preuniversitar au de-a face zilnic cu cei mai „sensibili” dintre ei. Cu minorii. Şi au de-a face cu ei într-un mod cât se poate de „periculos”. Vorbim de fiinţe aflate în creştere, în curs de maturizare, cu un întreg complex de vulnerabilităţi specifice, cu probleme de comportament, care se confruntă cu cele mai importante schimbări biologice şi psihologice din viaţa unui om. Aşa se explică de ce avem atât de multe incidente în mediul şcolar care fac „prima pagină” stârnind printre cele mai puternice emoţii publice. Aşa se explică de ce cei care lucrează în preuniversitar sunt cea mai frecventă ţintă a criticilor când vine vorba de sistemul de educaţie.

Fie şi numai pentru câteva ore pe zi, profesorii sunt responsabili de tot ce li se întâmplă copiilor noştri. Şi sunt responsabili în primul rând în faţa celor mai importante fiinţe din viaţa copiilor. Părinţii. Cadrele didactice din preuniversitar sunt ţinţa publică numărul unu când vorbim de soarta copiilor noştri.

Dacă copilul nu învaţă bine, dacă are probleme de comportament, dacă i se întâmplă ceva la şcoală, dacă vine acasă indispus, dacă face nazuri sau nu e în apele lui, părintele, fie şi fără s-o recunoască sau s-o conştientizeze, va da vina pe profesori, pe „educatori”. Iar pentru mulţi părinţi, profesorii sunt scuza perfectă pentru propriile lor „păcate” sau neajunsuri legate de cum le creşte copilul.

Pentru mulţi dintre românii care au sau au avut copii de şcoală, profesorul e primul vinovat, aproape de la sine înţeles, de tot ce nu fac sau n-au făcut ei înşişi cu copiii lor în afara şcolii. Nu există „victimă” mai la îndemână. Iar cei de la putere şi ţuţării lor din media cumpărată la kil ştiu asta şi procedează ca atare. Ne „ajută” să-i urâm şi mai cu spor.