De ce romanul? (III)

Aşa au apărut, şi la noi, autori de scrieri masive (dar, „densitatea”…), cu pretenţii şi lansări de iluzorii best sellers, fabricate pe reţete de tip Dan Brown, deşi aşteptaţii „fani” ai genului nu se dau în vânt după aşa second hand. Sau încercări, ceva mai sofisticate, de a pătrunde, poate şi de a „concura”, nu fără un orgoliu snob, pe culoare mai puţin familiare cititorului român, chiar „de nişă”, de exemplu cu ambiţia unui „neogotic” autohton (dar evantaiul de tentative purtând o pecete a preţiozităţii e mai larg). Le trădează „dezinvoltura” ca de prestidigitaţie a mânuirii unor tipare de schema narativă, o mobilitate a personajelor – globe trotters pe un fundal „internaţional” nu atât geografic, cât toponimic, de luare a ochilor, febleţea auctorială pentru trame garnisite cu întorsături crezute de efect „sigur”, inconsistenţa „caracterelor”, afectarea cosmopolită şi neapărat cool, în limbaj , „medii”, situaţii, recuzită de logistică şi gadget-uri pe tapet, up to date. Dincolo de mimetismul şi artificiozitatea care sar în ochi, dacă astfel de confecţii nu sunt totuşi luate drept reuşite de „artă” a romanului, atunci o fi firesc să existe şi aşa ceva, disponibil în librării unui, fie şi marginal, public interesat, eventual, de atare contaminări, unele dintre ele apte să devină competitive (la „export”, prin traduceri)? Da, poate, cândva.

Dar cele mai frecvente înfăţişări ale mimetismului sunt de natura unor şabloane livreşti, devenite aproape un fel de repertoriu curent şi impersonal, literaturizant la modul difuz, nepedant şi „confortabil”, „accesibil”, plăcut unui gust tot atât de eclectic „modelat”. El poartă amprenta unor „curenţi” tematici, de „atitudine”, înclinări ideologizante şi „opţiuni”, formule şi „stiluri”, al căror rezultat, de un ironic ricoşeu, este că, fiind „în pas cu moda”, tocmai astfel semeni cu atâţia alţii. De un asemenea livresc, al tuturor şi al nimănui, ţine în primul rând cercul restrâns al „experienţelor” ce acaparează prim-planul „existenţelor” narativizate ficţional: sexul, alcoolul, violenţa, acestea (şi nu altele) fiind, de departe, cele mai „obsedante” în proiecţia dată rotirii lor de carusel, când nu chiar cumulului lor. Simptomul-cheie, de comercială scriere, e simulacrul de „profunzime” şi criză/dramă „existenţială”, deşi se ţinteşte efectul de „spectacol” al exceselor şi degradării, cu hiperbolismul lor, pe toate cele trei direcţii ale unei astfel de „felie de viaţă” (tranche de vie). Ce le lipseşte este „dimensiunea” decisivă, de revers al conştiinţei, nu discursivizată psihologizant, ci mai curând implicită trăirii înseşi, sugerată.

Trecut prin atâtea tentative de „înnoire”, eşuate, ca ecole du regard (Robbe-Grillet) sau cea postmodernistă, de ironică marionetizare a personajelor, arta romanului îşi are mereu supremul criteriu de evaluare în densitatea şi complexitatea omenescului captat în coerenţa de analogon al lumii, de imago a condiţiei umane, complicată şi contradictorie, vulnerabilă, supusă testării valorilor ei cardinale în tensiunile de fictional world ale textului. Nu poţi (şi această carenţă nu bântuie numai pe la noi) închega, nici măcar simula, lumi ficţionale ale autenticului roman cu o atât de previzibilă şi sterilă „agendă” de personaje blazate şi pline de moftul lor cool, dincolo de care, în fond, nu e decât un dezolant vid interior, drapat/camuflat într-o mediocră, satisfăcută – cu suficienţă – de sine, „intertextualitate” de recuzită şi reminiscenţe ale unor procedee de „meşteşug”, care nu au ce orna.

Revelator ca „inventar” al unor asemenea circuite şi şabloane ale clişeizării livreşti, crezute pesemne în stare să mimeze substanţa autentică, este „toposul” erosului, redus la un soi de „nomadism” al sexului, util ca „ingredient” comercial socotit universal, strecurat în orice fel de context, uneori şi cu un rol de „suplinitor” al oricărei articulări epice/diegetice. Nefiind totuşi vorba nici de vreun lanţ de n secvenţe de falling in love, nici (pe celălalt versant) de semne de demers ironic (ca în Casanova di Fellini) de o… „mecanică” repetitivă a sexului, se simte bine o inginerie compoziţională a calculului de efect licitat prin serialitate şi „variaţiuni”. Autoarele (unele, nu toate) sunt chiar mai ahtiate de astfel de „performări”, alternându-şi blazarea hetero cu prospeţimi homo. În ce-i priveşte pe autori, se ştie că reuşita (de rezistenţă perenă) în materie de personaje feminine, puternice şi memorabile, e rară. O probă la care nu puţini scriitori eşuează. În multe romane, şi româneşti, şi străine, eroinele sunt făcute din „ecouri” ale… lecturii altora: nu surse precizat detectabile, ci impresia puternică de deja vu, în recursul la anumite procedee, de pildă, de tehnică a portretului sau de complementaritate între „visceralitate” şi glazura intelectuală sau mai excentrică fantasmare, cum cam aceleaşi „farduri” nu lipsesc nici când în prim-plan nu mai e un el, ci o ea. Culmea e că, probabil, recursul la astfel de ornamente în jurul erosului vine dintr-o intenţie de înnobilare estetică şi morală, a libido-ului, dar tot ce „sună” ca din carte („accentul” livresc) nu „înalţă” şi nu fortifică, dimpotrivă: anemiază grav romanul.

Nu are nimeni iluzia că s-ar putea scrie şi ediţia numai capodopere. Dar e imposibil să nu observe că nu chiar infima parte a apariţiilor ce aspiră la substanţialitatea unui omenesc complex şi problematizate, adevăratul atu al ţintei vizate, năzuite, doar el temei de demnitate estetică şi de lectura dans îmbogăţitoare pierd din vedere tocmai aceasta aspiraţie definitorie. Romanul şi libertăţile lui nu sunt pretextul unor înjghebări şi confecţii imitate, menite să simuleze creativitatea şi substituindu-l acesteia o cursivitate fără adâncime efecte superficiale, de story, pilot chiar stil şi reciclate „ecouri” livreşti. Inflaţia de surogate şi tăcerile indulgentei „critici”? Victima lor e interesul în scădere şi, adesea, deruta al publicului cititor.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar