Deblocarea condiţionalităţii politice europene

Din punct de vedere politic, luna decembrie este mereu una foarte solicitantă pentru factorii de decizie din Uniunea Europeană. Nici anul 2020 nu a făcut excepţie, în special pe fondul nevoii de a debloca bugetul multianual şi fondul de refacere post-pandemie şi, desigur, de a pune punct final Brexit-ului.

Nu s-ar putea spune că ultimele zile ar fi fost rele. În privinţa bugetului şi a pachetului financiar „Next Generation European Union”, la recentul Consiliu European s-a ajuns la un compromis acceptat de Ungaria şi Polonia. În esenţă, se menţin prevederile care permit impunerea de sancţiuni financiare membrilor acuzaţi de încălcarea principiilor statului de drept, în forma convenită anterior între Parlament şi Consiliu. Totuşi, liderii de la Varşovia şi Budapesta s-au întors acasă cu câteva garanţii şi precizări care le menajează orgoliul.

Era de la sine înţeles că orice parte interesată are posibilitatea de a ataca textul la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), iar premierii Viktor Orbán şi Mateusz Moraviecki anunţaseră deja că vor face uz de acest instrument. La solicitarea lor, Consiliul European a cerut oficial Comisiei – instituţia care activează procedura – să se abţină de la asemenea acţiuni pe durata procesului de la CJUE. În esenţă, însă, nu este vorba de o concesie majoră: deşi durata procesului ar putea depăşi un an, eventualele încălcări săvârşite de un stat în acest interval rămân sancţionabile – desigur, cu condiţia ca instanţa să decidă că prevederile asociate condiţionalităţii nu încalcă Tratatele. Cu alte cuvinte, guvernele maghiar şi polonez dobândesc un an de linişte şi, presupunând că doresc temperarea conflictului şi normalizarea poziţiei lor în UE, au suficient timp să o facă.

La fel de semnificativă este precizarea că orice declanşare a procedurii trebuie asociată unor acte întreprinse în legătură cu noul buget sau cu fondul post-pandemie. Niciuna dintre măsurile controversate adoptate în trecut, cu sau fără impact asupra bugetului UE, nu poate face obiectul noii clauze. Este vorba de afirmarea non-retroactivităţii procedurii, ceea ce pare, în esenţă, o idee corectă. Cel mai probabil, Comisia nu s-ar aventura în încercări de a sancţiona state-membre (în particular, Polonia sau Ungaria) pentru măsuri adoptate în trecut; şi, presupunând că şi-ar asuma un asemenea risc, ar constata rapid cât de greu ar fi să obţină sprijinul Consiliului. Aşadar, Consiliul European a procedat la o detaliere ce vine în întâmpinarea preocupărilor guvernelor de la Varşovia şi Budapesta, dar nu atenuează forţa şi impactul procedurii.     

În mod normal, ar trebui ca Parlamentul European să valideze fără probleme această completare a textului iniţial, pentru că nu este vorba de paşi înapoi în raport cu textul agreat de europarlamentari. Chiar dacă şi-ar fi dorit ca şefii de state şi guverne să fie mai fermi în relaţia cu domnii Orbán şi Moraviecki, important este ca Uniunea să meargă înainte şi, eventual, să găsească şi alte momente pentru a avansa pe drumul condiţionalităţii democratice. Este prea mare riscul ca, exact în momentul în care vrea să-şi dovedească forţa şi generozitatea, Uniunea să se vadă obligată să funcţioneze fără un buget adoptat conform legislaţiei. De asemenea, nu este cazul ca diviziunile interne, despre care toată lumea ştie că sunt îngrijorătoare, să ajungă să blocheze distribuirea unor fonduri de care foarte multe state-membre au nevoie urgentă.

Artizanul numărul unu al acestei soluţii de compromis este cancelarul german Angela Merkel, mult timp acuzată de a fi dat dovadă de o prea mare indulgenţă faţa de omologii săi de la Varşova şi mai ales Budapesta, în condiţiile în care partidul domnului Orbán (încă) este membru al grupului popular, dominat de creştin-democraţii germani. Probabil că aceste acuzaţii vor persista, mai ales din rândul ecologiştilor şi liberalilor (Renew Europe), dar important este că Germania, ţara de care se leagă cele mai mari aşteptări în privinţa leadership-ului pe plan european, a reuşit să evite blocajul. Nu putea reuşi, însă, fără concursul pragmatic al grupului de ţări nordice „cumpătate”, iniţial rezervate faţă de ideea distribuirii unor fonduri nerambursabile prea consistente, dar care ulterior au acceptat că singura variantă este un răspuns financiar convingător.