Demnitatea istoricului. Academicianul Alexandru Zub la 85 de ani

Era în plină epocă stalinistă, A.D. 1957 şi se împlineau 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. Trecuseră ani buni de când cultura română fusese aliniată ideologic şi subordonată politic celei sovietice. Orice referinţă la trecutul nostru istoric era atent supravegheată şi îndelung filtrată de cenzură. Cititorul de astăzi, care mai are răgaz să-l citească pe Al. Soljeniţîn ori cărţile de istorie dedicate universului concentraţionar, mai are la îndemână distopiile lui Huxley ori Orwell sau profetica utopie negativă a lui Evgheni Zaviatin, concepută în anii de început ai regimului bolşevic.

Se isca atunci o lume "perfectă" în care fericirea celor mulţi era planificată matematic. Dar şi ideile, gândurile ori sentimentele. Trecutul era supus aceleiaşi unice grile de interpretare. Cei care contestau ordinea "perfectă" erau declaraţi impuri şi excomunicaţi. Iar a avea conştiinţă în anii aceia era echivalent cu boala şi se supunea tratamentului cu închisoarea, reeducarea, moartea civică sau, după caz, exterminarea, precum ilustrul Gh. Brătianu.

Popor unic muncitor, istorie unică şi unitară. Dacă aveai conştiinţă ori demnitate, ori sufereai de idealism în statul "perfect" erai operat de aceste excrescenţe periculoase şi redat societăţii/statului ca la începutul istoriei, când omul era "bun" şi nepervertit de spiritul burghez. O mână de studenţi din Iaşi, printre care Alexandru Zub, inspiraţi de precedentul Serbării de la Putna, din anul 1871, organizată tot de tineri studioşi, precum Eminescu, Slavici ori A.D. Xenopol, în plină stăpânire austro-ungară, au crezut că statul nu poate ignora amintirea unui moment fondator precum începutul domniei ilustrului apărător al Moldovei şi al credinţei creştine, ori că, în lipsa unei ceremonii oficiale, ar putea tolera gestul aducerii aminte a unui fapt exemplar din istorie. Se iluzionau că statul mai are în titulatura lui numele ţării, chiar şi pervertit, într-o formulă de împrumut. Dar statul s-a purtat ca un hoţ care-şi ademeneşte cetăţenii, pentru a avea pretext să-i execute pe cei care mai cred că este loc pentru libertate. În acest stat, cetăţenii se împart în două categorii: optimiştii oficiali, care iau lucrurile aşa cum sunt, adică aşa cum le vrea partidul unic, şi pesimiştii, adică cei care-şi mai permit exerciţiul periculos al îndoielii, dorind să schimbe datele realităţii. De aceea eroii istoriei sunt pesimişti şi nu optimişti de ceremonie.

Pentru îndrăzneala de a crede că România nu era definitiv îngenunchiată şi pentru curajul de a şi-l face aliat, în idealismul lor, pe însuşi Ştefan cel Mare, acei tineri au fost condamnaţi, în urma unui proces public desfăşurat după scenariul stalinist, la ani grei de temniţă. Tânărul istoric Alexandru Zub, proaspăt absolvent Magna cum Laude, am zice noi astăzi, mai exact cu 10 pe linie, a fost, la rându-i condamnat. Avea să fie eliberat abia prin efectul celebrului decret din anul 1964.

Istoricul ştia însă din lecţia marilor înaintaşi, de la Plinius Secundus şi până la Bălcescu ori Iorga că în această profesie eşti mereu cu spatele la zid, întrucât vremurile/împrejurările sunt fluide şi nu ai cum şti când poţi intra în coliziune cu "principele" nestatornic. Cu gândul la exemplul lor înălţător şi tragic adesea, proaspătul beneficiar al "decretului" şi-a început activitatea la BCU şi apoi la Institutul de Istorie "A.D. Xenopol". Nu a aşteptat să i se cicatrizeze rănile suferinţei, pe care nu le-a clamat niciodată. Şi aceasta întrucât a avut înţelepciunea să găsească în muncă instrumentul prin care poţi "boicota" vitregia vremurilor. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat ori tragicul existenţei ar fi fost doar un episod, oricum înscris în datele istoriei, tânărul istoric a început, cu şapte ani întârziere, o carieră prodigioasă ce va intra în analele istoriografiei româneşti. În doar câţiva ani a dăruit culturii naţionale lucrări monumentale dedicate operei şi vieţii lui Mihail Kogălniceanu şi A.D. Xenopol. Prin rigoare ştiinţifică, documentarea aproape exhaustivă şi prin eleganţa scriiturii, aceste prime lucrări erau menite să treacă proba timpului. Au urmat alte zeci de tomuri şi sute de studii ori articole dedicate marilor înaintaţi, dar şi lucrări de sinteză cu privire la evoluţia gândirii istorice româneşti. Istoriografia română avea nevoie de "conştiinţa de sine", adică de propria sa istorie, de o privire netrucată şi necomplexată în oglindă. I-a oferit-o istoricul Alexandru Zub, într-o întreprindere de o viaţă şi cu o dăruire ori spirit de sacrificiu demne de marile cariere intelectuale.

Opera istoricului ieşean este unică în cultura noastră, prin complexitatea "teritoriului" investigat, prin diversitatea temelor abordate, prin coerenţa şi virtuţile literare ale discursului istoriografic, şi, nu în ultimul rând, prin exemplaritate deontologică. Doar bibliografia Alexandru Zub se constituie într-o veritabilă carte.

Dumnezeu i-a dăruit ani lungi şi calităţi intelectuale pe care istoricul a ştiut să le înnobileze cu o muncă demnă de marii creatori de cultură. Sau, cum ar spune Eminescu, a reuşit să metamorfozeze orele lui în "izvoare la anii istoriei".

În acest octombrie, în ziua de 12, istoricul Alexandru Zub împlineşte 85 de ani. Născut în Ţara de Sus, la Vârfu Câmpului, în Ţinutul Botoşanilor, istoricul a ales Iaşul, căruia i-a rămas fidel până astăzi. Încununat cu laurii recunoştinţei academice, în ţară şi în lume, istoricul Alexandru Zub este şi o conştiinţă civică exemplară, mărturia lui asupra timpului trăit fiind parte integrală a operei.

Ad multos felicesque annos, domnule academician!

Mihai Dorin este istoric şi publicist