Descartes. O lectură feministă

La o primă vedere, ideile lui Descartes nu au în vedere în vreun fel natura femeii, însă iluminiştii au folosit concepţia sa despre raţiune pentru a demonstra egalitatea femeii cu bărbatul, în timp ce mai recent, dimpotrivă, raţiunea carteziană a fost considerată ca având un caracter strict masculin. Drept urmare, Descartes a lăsat loc interpretărilor diferite, chiar contradictorii. Lectura feministă a filosofiei lui Descartes pune în joc argumente care conduc la concluzii diferite.

S-a susţinut că raţionalismul lui Descartes reprezintă o masculinizare culturală a gândirii. Modelul cunoaşterii pe care Descartes îl avansează pentru ştiinţa modernă se bazează pe claritate, detaşare, transcendere a corporalităţii, ceea ce înseamnă în viziunea unor interpretări feministe un model masculin al cunoaşterii. Ştiinţa modernă, cu valorizarea obiectivităţii şi a clarităţii, a ceea ce este distinct, desconsideră imaginaţia şi sentimentul, moduri ale unei cunoaşterii mai feminine. Ca obiecţie la aceasta s-ar putea aduce în discuţie semnificaţia lui cogito la Descartes, prin cogito acesta înţelegând gândire, dar şi voinţă, imaginaţie sau sensibilitate, iar nu doar raţiune, aşa cum susţine raţionalismul cartezian, între cel din urmă şi Descartes neputând pune semnul egal.

Spre deosebire de punctul de vedere anterior care îl identifică pe Descartes cu raţionalismul cartezian şi pe cel din urmă cu o paradigmă culturală sub semnul masculinului, unii autori atrag atenţia asupra rolului iraţionalului la Descartes sau chiar descoperă elemente non-masculine în textele sale. Mai degrabă, Descartes pare să încurajeze egalitatea dintre bărbaţi şi femei, întrucât şi femeile, şi bărbaţii sunt înzestraţi cu capacitatea de a judeca sau bunul-simţ. Însă a trata femeile în mod egal, în baza judecăţii raţionale prezentă deopotrivă la bărbaţi şi femei, reprezintă discriminare, dacă judecata raţională este caracterizată în termeni masculini.

Mai departe, a atras atenţia impactul pe care Descartes l-a avut asupra femeilor din epoca sa, în special prin corespondenţa filosofică (dintre celebrele sale interlocutoare prin scrisori, amintim pe prinţesa Elisabeta de Boemia sau pe regina Cristina a Suediei). Mult discutata corespondenţă filosofică între bărbaţi şi femei a apărut ca o consecinţă a ideii că oricine e capabil să mediteze şi să practice noua filosofie de secol VII, femeile nemaifiind nici ele excluse de la studiul filosofiei. Femeile au avut un cuvânt de spus şi cu privire la filosofia lui Descartes.

În fine, în general, femeia a fost asociată în cultură cu iraţionalul imaginaţia, fantezia, metafora, visul, chiar cu nebunia, vrăjitoria, în timp ce modelul cultural al bărbatului s-a clădit pe valorile raţionalului, conştientului, obiectivităţii. Însăşi dualitatea dintre minte şi corp a fost cultural codificată în termenii masculin şi feminin. Identificarea femeii cu ceea ce înseamnă corporalitate şi iraţional oferă argumente pentru excluderea femeii de la activităţile ce presupun raţionalitate sau obiectivitate. Grija faţă de corp sau treburile gospodăreşti, ca activităţi de la care bărbatul are tendinţa de a se sustrage, îi sunt rezervate femeii. Asocierea femeii cu sensibilul pe care bărbatul trebuie să-l depăşească, spre a avea acces la adevăr, cultivând o gândire pură, eliberată de impurităţile corporalului conduce la o concepţie asupra inferiorităţii femeii şi susţine discriminarea acesteia, inegalitatea. Într-un anume sens dualismul cartezian şi cultul raţiunii care a decurs de aici au contribuit la deprecierea femeii în istorie, la susţinerea unei paradigme esenţialiste, raţionaliste, masculine în interiorul căreia asemenea concepţii depreciative au putut să apară.

Argumentele pe baza cărora filosofia lui Descartes se răsfrânge asupra chestiunii genului diferă, unele arătând că Descartes a deschis era bărbatului în cultură, altele că dimpotrivă prin intermediul filosofiei sale s-ar putea susţine egalitatea de gen, cu atât mai mult cu cât foarte multe femei s-au apropiat de filosofia sa. Asemenea argumente permit diferite lecturi feministe ale filosofiei lui Descartes, sunt îndreptăţite istoric şi moral, iar unele pot constitui practici ale interpretării care se pot converti în teorii.

Dintre acestea, s-a spus că primele două meditaţii metafizice ar fi fost scrise în manieră feminină întrucât manifestă o anumită anxietate epistemologică, favorizând confuzia, contradicţia (îndoială, vis), iar nu claritatea şi precizia. O anume iraţionalitate a fost astfel detectată în spatele raţionalismului lui Descartes. Alte autoare notează că subiectul cartezian este încontinuu bântuit de gândirea inconştientă. Rolul inconştientului la Descartes este dezvăluit prin asocierea filosofiei sale cu opera lui Lacan. Ataşamentul lui Descartes faţă de introspecţie, imaginaţie, intuiţie din „Meditaţiile metafizice” reprezintă elemente culturale asociate cu feminitatea. Replica lui Lacan la „Gândesc, deci exist” ar putea fi „Gândesc unde nu sunt, deci sunt unde nu gândesc”. Eul conştient pare dublat de un subiect inconştient.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)