Despre discursul regionalist din Moldova (I)

Regionalizarea. Către un model de bună guvernanţă a României (Editura Polirom, Iaşi) e titlul volumului apărut în librării în decembrie, anul trecut, volum coordonat de Alexandru Cohal, Dorin Dobrincu şi subsemnatul. Până în prezent, acesta a fost lansat în patru mari localităţi ale ţării: Iaşi, Bucureşti, Târgu Mureş şi Cluj, urmând ca în săptămânile viitoare să fie lansat şi în alte mari oraşe regionale.

Întâlnirile şi discuţiile cu reprezentanţi ai mediului academic, ai unor ONG-uri cu orientare regionalistă, cu jurnalişti şi cu reprezentanţi ai unor diverse categorii socio-profesionale ne-au edificat asupra faptului că există diferenţe între abordările discursurilor regionaliste din Moldova şi din Transilvania.

Un fapt e cert: în raport cu acum câţiva ani, discursul regionalist al moldovenilor din partea apuseană s-a articulat şi a căpătat consistenţă. Acest fapt ne bucură, pentru că doar aşa vom fi capabili să ne susţinem interesele regiunii noastre într-o construcţie naţională mai etică şi mai echitabilă din punctul de vedere al arhitecturii teritoriale şi al politicilor regionale.

Însă, spre deosebire de regionaliştii ardeleni (sau bănăţeni!), ce au ajuns deja la o popularizare relativ avansată în rândul populaţiei a discursului, noi va trebui să facem eforturi suplimentare pentru a avea un impact asemănător, din cel puţin două motive. Primul ar fi că unei periferii mai înstărite îi e mai lesne să-şi articuleze un discurs regionalist, prin care să-şi arate nemulţumirea faţă de guvernanţa centralizată, indiferent dacă se bazează, sau nu, pe realităţi obiective. De ce? E uşor să susţii că participi cu mai mult la prosperitatea României decât primeşti! Cel de-al doilea motiv e legat de existenţa celei de-a doua Moldove! Să le luăm pe rând.

Deşi mai puţin teoretizat, discursul regionalist ardelean e simplu şi percutant în rândul locuitorilor transilvăneni, care-şi reconstruiesc cu succes teritorialitatea. Acesta se bazează pe multiculturalitate şi, mai ales, pe hărnicia ardelenilor. De multiculturalitatea înrădăcinată în matricea identitară nu mai poate fi vorba în Moldova, o regiune omogenizată, începând cu a doua jumătatea secolului al XIX-lea. În plus, mulţi dintre noi consideră o virtute această stare de fapt. Probabil, un reper al provincialismului nostru, care alături de celelalte mecanisme distructive ale teritorialităţii noastre regionale au alimentat o veritabilă lene a comunităţilor locale.

Hărnicia e virtutea cel mai des invocată de toate comunităţile, indiferent de scara la care le privim (de la cea locală, la cea regională sau naţională) sau de localizarea lor în teritoriu. Totul e să fim eficienţi în hărnicia noastră! Aceasta e calitatea cel mai uşor de introdus în ecuaţia reteritorializării ardelene. Dovadă stau datele economice, care cresc într-o manieră spectaculoasă în dreptul judeţelor occidentale ale României.

Relativul succes economic al regiunilor occidentale ale României se bazează însă (în primul rând!) pe o conjunctură teritorială favorabilă investiţiilor străine, care reprezintă sursa principală a creşterii economice. Acestea se localizează în zonele cu cea mai mare accesibilitate la inima economică a UE. Un teritoriu naţional căruia îi lipseşte infrastructura de transport modernă (autostrăzile, de exemplu) va avea ritmuri diferenţiate de creştere, bazate pe proximitatea faţă de zona centrală a Europei. În România, distanţa faţă de cele mai apropiate capete ale reţelei europene de autostrăzi, care se află, cu excepţia judeţelor Arad şi Timiş, în Ungaria, a jucat în ultimii ani rolul de filtru al marilor investiţii.

E necesar să precizăm că acest gradient structural al dezvoltării pe vectorul vest-est nu funcţionează doar în cazul României, ci e valabil pentru toate statele est-europene. Însă, în statele care şi-au rezolvat conectarea tuturor regiunilor la autostrăzi, ecartul de dezvoltare între vest şi est tinde să se atenueze. Este şi cazul Ungariei vecine, care, în decembrie 2005 şi în decembrie 2006, a finalizat cele două autostrăzi principale ale Alföld-ului (Câmpia din estul statului maghiar), realizând joncţiunea Szeged-ului, prin Kecskemét, respectiv a oraşelor Nyíregyháza şi Debrecen cu Budapesta. Mai ţineţi minte că în primiiani de la intrarea României în UE, foarte mulţi oradeni şi-au cumparat case în Ártánd şi Biharkeresztes (două localităţi apropiate de graniţa cu România, care se depopulau într-o manieră agresivă), pentru că acolo erau mai ieftine decât în ţara noastră!? Acest fapt putea fi considerat un reper al sărăciei estului Ungariei vremii în raport chiar cu unele zone din România, ce-i drept urbanizate. Nu mai e cazul să le plângem de milă oraşelor din Alfold. În anii imediat următori au apărut şi marile investiţii: Mercedes – la Kecskemét, Lego şi Continental – la Nyíregyháza. Şi e vorba de două oraşe intermediare, de talia Botoşanilor.

Chiar dacă ne-am limita doar la aceste exemple şi tot ar fi suficient să ne facem o idee despre forţa de atracţie a unui teritoriu deservit de o infrastructură modernă. Şi din această cauză vrea Moldova autostrada sau autostrăzi, mai degrabă: A7, cea  care urmăreşte, în linii mari, valea Siretului, realizând joncţiunea dintre sudul ţării cu nordul Moldovei şi A8, care va lega Iaşul şi aşezările Moldovei de Ardeal şi mai departe către Europa Centrală prin zona mediană a regiunii noastre. Ambele relaţii au avantajul că pot deveni sectoare deosebit de importante ale unor sisteme de circulaţie transcontinentale: A7 pe direcţia Nord-Sud, iar A8 pe Vest-Est. (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi