Despre marea coaliţie (II)

În textul de săptămâna trecută au fost exprimate câteva opinii despre contextul în care funcţionează „marea coaliţie” între PSD şi PNL, precum şi despre perspectiva ca ea să se menţină până la alegerile legislative, poate chiar şi după scrutin. În continuare, pornind de la istoricul raporturilor PSD-PNL, se va formula ideea că există perioade în care logica de competiţie între cele două formaţiuni este suspendată, lăsând loc anumitor forme de colaborare. Aceste perioade sunt caracterizate prin două elemente: existenţa unui competitor semnificativ pentru PNL în zona de centru-dreapta; şi perspectiva ca un partid populist să rupă din electoratul PSD acel segment orientat către valori mai degrabă autoritare.

În mod evident, aceste condiţii erau respectate în noiembrie 2021, la învestirea guvernului Ciucă. Dacă ne referim la prima, ar trebui să notăm faptul că, la mai puţin de un an după crearea coaliţiei guvernamentale cu USR, liberalii au constatat că dezavantajele sunt mult mai numeroase decât beneficiile. Exista – ne amintim – o clară tendinţă descrescătoare în sondajele de opinie, mai abruptă decât cea cu care se confrunta USR. Apoi, comportamentul USR în cadrul coaliţiei le amintea liberalilor de stilul PD, în anii 2005-2006. În fine, dar nu în ultimul rând, conflictele de la vârful partidului reprezentau o ameninţare foarte serioasă. Reorientarea către o mare coaliţie cu PSD părea o soluţie mult mai sigură, în condiţiile în care pandemia şi situaţia economică lăsau în plan secund sau terţ rivalitatea tradiţională cu social-democraţii. În orice caz, pentru argumentele textului de faţă, esenţială pentru înţelegerea deciziei liberalilor este prezenţa USR, un rival semnificativ în spectrul anti-PSD, un partid cu care se colabora greu şi, foarte important, această colaborare nu producea beneficii electorale. Dar această reorientare trebuia realizată în condiţii care să nu sugereze slăbiciunea sau predarea, ceea ce PNL a reuşit – formal – prin asumarea primului „schimb” în funcţia de prim-ministru.

Rotaţia în funcţia de premier, importată din politica israeliană, s-a dovedit acceptabilă şi pentru PSD, în condiţiile în care şansele de „preluare ostilă” a guvernării erau mici, din cauza lipsei unor parteneri credibili (colaborarea cu AUR nu putea fi luată în calcul din motive externe). De altfel, de fiecare dată când a încheiat acorduri cu liberalii, în ultimele două decenii, PSD a făcut-o pentru că altfel nu se putea apropia de putere – aprecierea este valabilă şi pentru episodul de susţinere a cabinetului minoritar Călin Popescu-Tăriceanu (2007), şi pentru crearea Uniunii Social-Liberale (februarie 2011). Acum, însă, conducerea social-democrată s-a văzut presată şi de prezenţa AUR, o forţă politică ce poate uşor ispiti segmentul naţionalist şi cel tradiţionalist-religios din electoratul PSD. Desigur că PSD nu mai avea la îndemână modelul de leadership al lui Liviu Dragnea, cel care a reuşit să integreze foarte bine mesajele de acest tip cu linia consacrată a partidului, axată pe oferirea de beneficii pentru grupuri-cheie din ansamblul electoratului, ambalată în discursul despre statul asistenţial. În lipsa unei posibilităţi realiste de a recâştiga iniţiativa în zona tradiţionalist-conservatoare a spectrului politic, era tentantă varianta intrării la guvernare pentru a încerca, prin politici publice, reconfirmarea imaginii de partid axat pe problematica socială.

În prezent, în contextul războiului din Ucraina, conducerile celor două partide au la îndemână tema interesului naţional pentru a-i reduce pe membrii nemulţumiţi de funcţionarea guvernării sau de însăşi ideea marii coaliţii. La PSD, partid care a scăzut destul de mult în sondaje prin comparaţie cu momentul intrării la guvernare, şefii politici încă îşi pot linişti colegii promiţându-le că, după preluarea funcţiei de prim-ministru (şi accentuarea supremaţiei pe care deja o manifestă, în cadrul cabinetului), lucrurile vor reveni la normal graţie politicilor bine ţintite. La PNL, pierderea principalului fotoliu de la Palatul Victoria aduce cu sine nu atât riscul unei scăderi de vizibilitate, cât mai ales pe acela că PNL va fi nevoit să cauţioneze măsuri intervenţioniste şi mai ample decât cele pe care le-a adoptat guvernul Ciucă. Dar, în condiţiile în care nu au la dispoziţie scenarii alternative – a provoca o criză politică, în acest moment, ar fi un gest extrem de riscant – liberalii trebuie să se pregătească pentru a face faţă unei perioade dificile.