Despre restanţe

De când sunt universitar, am trăit o stare de fobie în preajma şi pe parcursul lunii iunie, deşi, paradoxal, aceasta e chiar luna în care m-am născut. Sunt trist şi degrabă angajabil în tulburătoare panici în intervalul blândului Cireşar. Explicaţia disconfortului psihic se leagă de ceea ce terapeuţii numesc "experienţă traumatizantă repetată". În iunie, se derulează, în spaţiul academic, aşa-zisele "restanţe", iar Universitatea îşi schimbă atunci, subit, componenta umană. Dacă, în timpul anului, la cursuri, seminarii şi alte evenimente educaţionale, interacţionezi cu studenţii propriu-zişi – oamenii serioşi, preocupaţi de viitorul lor -, în luna amintită, o nouă categorie, să-i spunem, "şcolară", cu particularităţi mentalitare evidente, reînvie ciclic, în aule şi amfiteatre, aidoma Păsării Phoenix, din propria cenuşă: restanţierii. Personal, în raport cu restanţierul circumstanţial (învăluit întotdeauna în argumente şi explicaţii histrionice), l-am găsit mereu mai interesant pe restanţierul în sine cum ar veni, acel personaj care urmăreşte să treacă un examen fără a şti nimic, dar, totodată, şi fără a-şi motiva în vreun fel situaţia complicată. Insul în chestiune reprezintă realitatea academică pură a lunii iunie, adevărul gol-goluţ, dezbrăcat carevasăzică de orice ipocrizie conjuncturală. Prin anii ’90 eram hărţuit, în săptămânile de examene din vară, de un băiat tăcut, cu privire întunecată. La vremea respectivă, creditele nu se transferau ca astăzi şi, în consecinţă, dacă nu promovai în sesiunea de restanţe autumnale şi apoi în "RR"-uri (reexaminarea reexaminărilor), deveneai un repetent glorios. Omul deţinea deja impozantul statut (de repetent) dintr-un an precedent şi, cel puţin în aparenţă, se străduia, în zilele menţionate, să nu-l ridice la pătrat. Spun în aparenţă, întrucât prezumtivele lui eforturi lăsau mult de dorit.

Venise la examenul meu de vreo patru ori şi, de fiecare dată, fără lămuriri, într-o tăcere desăvârşită, mi-a înmânat foaia de răspuns goală, împingându-mă treptat spre exasperare. Când, în "RR"-uri, a făcut din nou, liniştit, acelaşi gest, i-am mârâit, ieşit din răbdări, printre dinţi: "Asta înseamnă că aţi decis să repetaţi din nou anul!" M-a privit deodată stupefiat (pentru o clipă, am avut chiar senzaţia că întunecimea oculară i s-ar fi luminat neaşteptat!), după care a exclamat obidit: "Haideţi, domn' profesor, chiar aşa!? Nici acum nu mă puteţi trece?" Tipul nu era o persoană, ci, parafrazându-l pe Călinescu, era însuşi restanţierul român surprins într-un moment de genială expansiune. Ilustra castă propriu-zisă, fenomenalitatea restanţieră esenţializată, lipsită de masca minciunii şi a argumentaţiei învăluitoare. Considera, indubitabil, că faptul de a fi un restanţier atât de stăruitor şi, în fond, conştiincios îl califica automat pentru promovarea examenului, deşi dădea, constant, hârtia de evaluare albă. Pentru el (şi pentru toţi cei ca el, din această super-elită restanţieră), restanţa constituia o jertfă în sine, suficientă în evitarea repetenţiei şi scăpată de complicaţia absurdă a pregătirii pentru test, a banalei învăţături tradiţionale. Nici azi, la două decenii de istorie distanţă, când creditele au ajuns "transferabile" şi studenţia un moft la îndemâna oricui, profilul restanţierului în sine nu s-a modificat semnificativ. Decorul universitar a suferit, poate, doar unele mutaţii de densitate a populaţiei, fiind, mai nou excesiv de aglomerat. În ansamblu însă, piesa a rămas identică, în ciuda diversificării măştilor. Restanţierul de profesie tace, în continuare, simbolic, aşteptând să fie recompensat pentru efortul său… silenţios.

Un tânăr doctorand – restant la îndeplinirea indicatorilor de cercetare ai unui proiect POSDRU – privea deunăzi comisia de îndrumare cu "ochi străini şi goi", refuzând să vorbească. Preşedintele board-ului insista, intrigat, cu o întrebare obsesională: "De ce nu aţi făcut nimic în şase luni de proiect?" Tăcere de mormânt, expresie defazată. Într-un târziu, văzându-se în imposibilitatea comunicării, profesorul a observat grav: "În modul acesta, vă îndreptaţi către un dezastru cert. Ne faceţi, bineînţeles, şi nouă rău în desfăşurarea proiectului, dar – nu e nici o îndoială -, ultimativ, vă veţi face rău dumneavoastră înşivă. Veţi fi nevoit să restituiţi integral bursa primită până în prezent!" Doctorandul a tresărit, pentru prima oară de la debutul dialogului, ieşind, surprinzător, din catatonie. A rostit calm, cu uimire imensă: "Vai, da' di ci, dom' preşădinte?" Mi-au răsunat în cap imediat, cu ecou morbid, cuvintele de demult: "Haideţi, dom' profesor, chiar aşa?!…Pardon, uăi dom‘ profiesor, vrau pientru ca sî zîc!"

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi