Dincolo şi Dincoace de Râu şi de Rău

Se întâmplă că, încă în fierbintea vară a lui ’89, un militant pentru această nobilă cauză, precum poetul Dumitru Matcovschi, a supravieţuind miraculos (apreciau, atunci, doctorii) unui monstru pe patru roţi, care a intrat în el, dar, până la urmă, moartea sa (în 2013) a fost consecinţa acelei teribile devastări fizice. După poduri de flori şi triluri de privighetori (însă şi de ochi vigilent-veghetori), în octombrie 1992, cuplul de artişti (pentru aceeaşi cauză) Doina şi Ion Aldea Teodorovici a fost spulberat de-o maşină, pe o şosea din patria-mamă. Cu Doina, a murit şi-un făt-frumos, care se întrupa înlăuntru-i. Mai trec nişte ani şi, pe 18 ianuarie 2009, poetul rădăcinii de foc, Grigore Vieru, cade şi el victimă unui accident auto. Nu sufăr de scenarită, totuşi mie mi se par suspecte aceste întâlniri/ciocniri (petrecute „noaptea, ca hoţii”) dintre un biet om – şi fierăraria care dă năvală peste el/peste ei. Pe 14 februarie, Grigore Vieru (poate că) ar fi împlinit 85 de ani, dar i-a fost dat să moară la 18 ianuarie 2009, într-un miez de noapte, pe o şosea pustie, când se întorcea de la o – cum altfel? – sărbătorire Eminescu. Oare Vieru ar fi putut spune, precum Bacovia, într-un final de vârstă şi de lume: Mi-am îndeplinit toate profeţiile politice. Sunt fericit. Câtă (auto)ironie, tot atâta sarcasm, în aceste Stanţe, aşa-zis burgheze! Fericirile lui Vieru – în pandant cu amărăciunile – au fost ca ale unui Anteu în atingere cu pământul (de-acasă), izvoditoare de energie şi forţă, aproape neverosimile pentru firava lui alcătuire. Vreme de un sfert de veac (socotind cam din 1985), izvorul fericirilor, precum şi-al amărăciunilor sale, l-a constituit mişcarea basarabeană de recucerire a identităţii de neam, de grai şi suflet românesc, căreia I s-a dăruit fără rest. Pentru noi, cei de Dincoace de Râu, era greu de înţeles bucuria apariţiei unei cărţi în grafie latină, dar Dincolo de Râu acesta era, în anii perestrokăi, cel dintâi deziderat întru recunoaşterea românităţii. I-a fost dat, lui Grig Vieru, să fie primul, şi cel mai îndreptăţit, prin altitudinea poeziei sale, căruia i s-au înveşmântat poemele în haine originare. Şi cu zece ani mai devreme, în 1978, dar nu la Chişinău, ci la Iaşi, când i-a apărut, la „Junimea”, strălucitoarea Steaua de Vineri. Eram redactor atunci (şi mai târziu) la revista „Cronica”, şi-am scris un, i-aş zice, ardent comentariu la acea insolită apariţie pe cerul poeziei române. Textul meu se chema Privire prin ochean, căci prin ochean privea poetul înspre rădăcina de foc de Dincoace de Râu, cum şi eu/noi, Dincolo…

Dincolo de alte, multe, conotaţii, la Vieru poezia era patria ideală, iar patria o corabie, cu poetul-corăbier (mitic), pornit pe mări, când prielnice, când ostile, în căutarea lânii de aur, a codrilor de aramă, a pădurii de argint: Şi-au plecat pe mări, aiurea,/ Dar sub lună, dar sub stea,/ Răsărea mereu pădurea/ Şi corabia înfrunzea. (citat din memorie). Poezie esopică, aluzivă, în care subtextul e mai subminant ca textul propriu-zis. Nu altfel s-a desfăşurat privirea mea prin ochean. N-am acum revista la îndemână, că aş relua nişte secvenţe. Cert e că, în entuziasmul meu bine temperat, dacă nu cumva disperat, aş fi vrut ca acea privire întru temurătoarea stea de peste Râu, să fie percepută şi de cel care îmi produsese revelaţia. Drept pentru care, am pus revista într-un plic şi-am expediat-o… pe adresa Uniunii Scriitorilor din Chişinău. Dacă o puneam într-o sticlă, şi-aş fi avut şi-o mare la îndemână, ar fi avut mai multe şanse s-ajungă. Acea „Cronică” va fi citită de destinatar abia peste doi ani, în toamna lui 1980, când, în drum spre Iaşi, poetul făcuse o haltă la… Bucureşti, unde descoperise şi empatica mea privire către steaua singurătăţii sale. Venirea lui la Iaşi a coincis cu inaugurarea „Casei Sadoveanu”, din Copou. Fără a fi prezentat ca oaspete de seamă şi-a vorbi „în plen”, i s-a dat totuşi cuvântul la agapa finală, (agrementată cu sărmăluţe şi securişti/informatori). Emoţionat şi „marcat” (ştia că-i urmărit de „Servicii”), a apucat să mă întrebe, ca pe unul ce scrisem despre el, despre poezia lui, fiindu-i un necesar punct de sprijin şi reper în acea… devălmăşie: „Cine sunt ăştia? Ce să le spun, frate Nicolae?” „Spune tot ce crezi, tot ce ai pe inimă! Nu-ţi fie teamă, frate Grigore!”

Ne-am mai văzut peste nouă ani, în iunie ’89, după un simpozion/ spectacol la Teatrul Naţional din Iaşi, prilejuit de centenarul morţii lui Eminescu. Abia de-a apucat a-mi scrie, pe Rădăcina lui de foc: …căutăm rădăcina de suflet comună. Mai târziu (după ce mămăliga a explodat şi-aici şi Dincolo), cel care a scris (şi) Un verde ne vede, ne va povesti despre „grija” cu care erau înconjuraţi şi graba la care erau supuşi, el şi ceilalţi mesageri basarabeni (Nicolae Dabija, Doina şi Ion Aldea Teodorovici ş.a.), spre a nu avea decât un dialog la distanţă, de pe scenă, cu spectatorii, în timpul periplului moldav (şi nu numai).

Prima vizită a lui Grigore Vieru la Iaşi. În imagine, de la stânga la dreapta: Ion Arhip, Grigore Vieru, Nicolae Turtureanu, Horia Zilieru, (?), Val Gheorghiu. Casa Sadoveanu, 1980

Toate astea, şi altele încă, l-au măcinat spornic în anii săi din urmă, fără a-i estompa iluminările. Tot mai vizibile, cu trecerea timpului, Dincolo şi Dincoace de Râu şi de Rău.   

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist