Drame şi comedii politice

În ultimele zile, aşa cum ne aşteptam, nimic nu a putut detrona Brexit-ul de pe prima treaptă a atenţiei observatorilor politici. Dat fiind calendarul voturilor şi manevrelor politice de la Londra, dar şi apropierea noului termen-limită convenit cu Bruxelles-ul, putem observa că şansele unei despărţiri negociate rapide scad, crescând cele ale unui "no deal Brexit". Prelungirea crizei nu este, nici ea, imposibilă, însă aproape toată lumea şi-ar dori să nu fie nevoie de organizarea alegerilor europarlamentare. Ar fi un spectacol trist, o recunoaştere a eşecului tuturor grupărilor şi facţiunilor care s-au angajat să pună în aplicare rezultatul referendumului din 2016. Aşadar, încă urmărim zbaterile actorilor politici londonezi, cu dueluri între partide, cu dispute şi comploturi interne şi, în fine, cu referiri tot mai slabe la voinţa unui electorat de care mai toată lumea se teme din ce în ce mai mult.

Traversând în diagonală Europa – şi depăşindu-i marginea geografică – am asistat la o victorie amară a preşedintelui Erdogan în alegerile locale din Turcia. În urma unei campanii în cursul căreia nu a făcut economie de acuze şi invective la adresa adversarilor politici, coaliţia pro-Erdogan a câştigat scrutinul, dar a pierdut câteva oraşe mari. Au contat dificultăţile economice cu care se confruntă ţara: multe dintre ele s-au datorat tocmai politicilor haotice ale preşedintelui, dar nu pot fi trecute cu vederea presiunile economico-financiare exercitate dinspre Washington. Apoi, a existat o reacţie a segmentelor civice la monopolul asupra puterii construit de Erdogan după puciul eşuat din 2016, sub pretextul combaterii ameninţării guleniste. Turcia nu poate fi considerată democratică, dar opoziţia a demonstrat că poate lansa, chiar şi în asemenea condiţii, lideri cu profil naţional. O victorie la Ankara, poate şi la Istanbul (după clarificarea contestaţiilor), ar putea reproduce peste timp – şi, desigur, în sens contrar – modelul brevetat de însuşi Erdogan, care la mijlocul anilor 1990 devenea primar al metropolei de pe Bosfor.

Dacă tot am adus în discuţie segmentele civice dintr-o societate, probabil că ele au stat la baza victoriei doamnei Zuzana Čaputová în alegerile prezidenţiale din Slovacia. Chiar dacă funcţia prezidenţială nu este înzestrată cu prerogative executive extinse, victoria doamnei Čaputová este interesantă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, este vorba de o personalitate din arena civică (demersurile ei vizaseră mai ales teme de mediu) care înţelege să-şi asume rolul politic, să intre într-un partid nou şi, ulterior, să participe la alegeri în numele unei alianţe mai largi. Dacă ar fi rămas în logica opoziţiei între civic şi politic, binecunoscută la noi, Zuzana Čaputová nu ar fi ajuns acolo unde este acum. În al doilea rând, a profitat de momentul favorabil – nemulţumirea generală faţă de corupţia clasei politice şi revolta după asasinarea unui jurnalist de investigaţii – pentru a intra în luptă, dar nu s-a lăsat condusă de opiniile sau presupusele opinii ale majorităţii. Adeptă a unei linii social-liberale, tolerante, nu s-a ferit să-şi înfrunte deschis adversarii conservatori, dar nici nu a acceptat să joace după scenariul acestora. Religia sau migraţia au fost şi poate vor mai fi teme cheie în politica slovacă, dar acum situaţia a stat altfel, iar doamna Čaputová a fost persoana potrivită, în momentul potrivit. Turul secund disputat cu Maroš Šefčovič, comisar european şi personalitate mai puţin uzată şi compromisă decât restul elitelor politice de la Bratislava, nu avea de ce să-i provoace emoţii. S-a dovedit, din nou, că în Centrul şi Estul Europei nu câştigă mereu cei pe care ne-am obişnuit să-i numim "iliberali".

În următoarele săptămâni vom avea ocazia să-l cunoaştem mai bine pe Volodymyr Zelensky, actorul ce l-a devansat în primul tur al prezidenţialelor ucrainene pe actualul deţinător al funcţiei, Petro Poroshenko. Ideea unui preşedinte de la TV care vrea să-şi transfere jocul în viaţa reală, cu sprijinul milioanelor de tele-alegători, este foarte interesantă, meritând să fie discutată şi din alte unghiuri decât cel al analizei politice. Dar, pentru a avea un film de succes, trebuie un happy-end pe care nu putem fi siguri că alegătorii ucraineni îl vor oferi actorului lor preferat. De altfel, nici domnia sa nu le-a dat prea multe în campania dinaintea primului tur, astfel că rămân destule de aflat. Servitor al poporului sau instrument al oligarhilor, aducător de suflu nou sau ignorant periculos, patriot sau unealtă a unor regizori străini, domnul Zelensky are un rol ce-l obligă să-şi construiască rapid personajul.