Educaţie, piaţă şi reformă

Vă rog să constataţi şi singuri că educaţia nu este un astfel de bun. Prin însăşi natura ei, ea e un bun non-rival: oricât de multă educaţie ar consuma cineva, cantitatea totală de educaţie nu scade – ba chiar dimpotrivă, creşte: cu cât mai educat este cineva, cu atât mai multă educaţie poate să transfere altora, fără ca el sau ea să piardă.

Piaţa liberă este, fără îndoială, cel mai eficient mijloc de distribuţie a bunurilor rivale de până acum. The internet of things va reuşi probabil, când va fi universalizat, să distribuie încă şi mai eficient bunurile rivale. La fel, imprimantele 3D vor schimba însăşi natura distribuţiei, fiindcă vor transforma bunuri rivale în bunuri non-rivale.

Dar până atunci, repet, piaţa liberă (prin care înţeleg impunerea concurenţei între vânzători ca normă economică) rămâne cel mai eficient mijloc de distribuţie a bunurilor rivale.

Piaţa liberă nu este însă deloc eficientă în distribuţia bunurilor care prin natura lor sunt non-rivale. Sigur, astfel de bunuri pot fi tratate prin impuneri artificiale ca bunuri rivale, ca în cazul apei îmbuteliate sau a informaţiei. Dar costurile unor astfel de impuneri sunt mari, iar noile tehnologii fac costurile astea din ce în ce mai mari – la limită, prohibitive.

Sigur că şi în cazul bunurilor non-rivale putem discuta modele alternative de distribuţie, dar piaţa nu e niciodată unul dintre ele.

Credinţa că toate bunurile sunt (sau pot fi manipulate ca şi cum ar fi) bunuri rivale – deci reducerea tuturor bunurilor la bunuri rivale – e specifică unui tip de fundamentalism: fundamentalismul pieţei. Ca orice alt tip de reducţionism, credinţa asta nu e doar falsă, ci şi profund nocivă.

Cineva ar putea replica la cele de mai sus că, într-adevăr, educaţia este un bun non-rival, dar resursele necesare pentru a o produce sunt, totuşi, bunuri rivale.

Nu contest. Vă rog să constataţi însă că dacă educaţia este un bun care sporeşte prin distribuire, cu cât distribuim mai multă educaţie cu atât resursele necesare producţiei iniţiale devin mai puţin relevante (în sensul că preţul lor scade odată cu volumul produsului distribuit).

Cât priveşte reforma educaţiei, nu trebuie să inventăm roata, lucrurile sunt deja ştiute de zeci de ani. Ca să ai un sistem public de educaţie performant, capabil să ofere educaţie de bună calitate tuturor copiilor, indiferent din ce mediu provin, e nevoie să faci două lucruri: să creşti semnificativ salariile educatorilor, învăţătorilor şi profesorilor şi, simultan, să schimbi regulile de selecţie a lor (recrutarea să se facă doar dintre primii 10% absolvenţi de facultate în funcţie de media de absolvire, dar media asta să nu fie mai mică de 8,50, de exemplu).

În toate ţările în care lucrurile astea au fost aplicate simultan, calitatea învăţământului public preuniversitar s-a îmbunătăţit dramatic. În toate, fără excepţie.

În condiţiile de acum ale României, salariul de bază la intrarea în sistemul public de învăţământ ar trebui să fie de 1.000 de euro brut – şi, în funcţie de vechime şi de grad, să ajungă la 2.000 de euro brut.

Dacă facem o medie, ajungem la 1.500 de euro brut pe lună. Hai să presupunem că în România am avea 300.000 de educatori, învăţători şi profesori în sistemul preuniversitar. (De fapt avem doar vreo sută de mii, dar nu contează, e clar că trebuie mai mulţi dacă e să avem clase cu maxim 15-20 de elevi.)

1.500 ori 300.000 înseamnă 450 de milioane de euro pe lună, adică 5,4 miliarde de euro pe an. Ştiţi cât înseamnă 5,4 miliarde de euro pe an? Înseamnă 3% din PIB (la un PIB estimat la 160 de miliarde de euro). Adică un procent absolut rezonabil.

Restul e bătaie de joc la adresa viitorului unei naţiuni. Inclusiv din partea aşa-ziselor sindicate din învăţământul preuniversitar.

Iar dacă tot pretindem că educaţia e un domeniu strategic, mai ales odată cu intrarea în era economiei cunoaşterii (knowledge economy), ar trebui ca educaţiei să îi fie alocat minim 7-8% din PIB, altfel totul e ipocrizie. Iar asta înseamnă regândirea sistemului de taxe şi impozite (renunţarea la impozitul unic sau creşterea lui) – şi creşterea gradului de colectare. Fiindcă nu putem avea impozite mici (şi prost colectate) şi, simultan, un sistem performant de educaţie.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist