Eminescu al tău

Din păcate, ceea ce se doreşte a fi un omagiu adus peste timp personalităţii complexe a Poetului şi Operei sale eşuează uneori în improvizaţii şi locuri comune, care nu mai spun nimic nimănui, repetate cum sunt şi atât de adormitor clişeizate prin ani. Dar este oare chiar o fatalitate să se întâmple aşa? Cu siguranţă nu, de vreme ce nu lipsesc nici excepţiile ca ieşiri din previzibilul tiparelor inerte, atât de dezamăgitoare. De multe depinde evitarea lor, înainte de toate: de apelul la invitaţi, vorbitori care să-şi molipsească auditoriul de iubirea de Eminescu, de Poezie, de esenţa ei care bate dincolo de limitările istorice şi în spaţiu. Fără pedanterie şi fără tentative de a cuprinde totul, care duc la mai puţin decât abordările selective. Dimpotrivă: alegerea a ceva ce-l reprezintă bine pe autor, în ceea ce are el inconfundabil şi nu potop de titluri şi citate, ci restrângere la câteva piese lirice de vârf. Ca astfel să fie sugerată (nu „analizată”) densitatea lor, de semantică poetică. Semnele reuşitei vor fi în dialogul incitat astfel şi, încă mai de preţ, în impulsul dat către lecturi viitoare unui public receptiv. Ne putem întreba, cu onestitate, cei care participăm la manifestările Eminescu, an de an, de câte ori ni se întâmplă oare, atunci şi acolo, să recitim în consecinţă măcar unele pagini eminesciene, pe urmele a ceea ce am ascultat? Nu neapărat pentru că am şi subscrie la ceea ce ni s-a spus, dar cu siguranţă pentru că receptarea acelui demers a fost în stare să revivifice lectura noastră. E testul autentic al rostului ritualicelor omagieri, dacă ele sunt şi fecunde şi substanţiale.

Nu cred în nici un fel de bariere de vârstă care ar bloca sau diminua şansele apropierii de Eminescu a celor tineri, pentru că, vezi Doamne, generaţia în blue-jeans, cu gustul şi mentalitatea ei l-ar simţi străin, îndepărtat de ea în multe chipuri. Pentru mulţi copii şi adolescenţi, întâlnirea cu poezia eminesciană şcoala o aduce. Şi de ceea ce se întâmplă atunci depinde mult, şi aproape totul, în ceea ce priveşte ce-i va urma acelui început. Am cunoscut atâţia profesori de gimnaziu şi de liceu (mulţi dintre ei, foştii noştri studenţi) în stare realmente să-i câştige pe elevii lor la preţioasa lectură de plăcere (şi nu din obligaţie, nu de spaima examenelor) din Eminescu. Într-o libertate a alegerilor şi preferinţelor fiecăruia dintre acei şcolari bucuroşi să intre într-o experienţă a selectării unei mici „antologii” Eminescu, personală, nu impusă din afară, nici de programă şi manual, nici de profesor.  Adolescentul din clasa unui asemenea profesor, cu har incitator, va fi ispitit să contrazică limitatele tipare de şcoală, ieşind din ele. Ca să aleagă ce i se potriveşte şi îi spune lui ceva, va citi din Eminescu mai mult decât i-ar cere programa şi profesorul. Şi se va simţi provocat să-şi şi explice întrucâtva de ce acele preferinţe şi nu altele. Lectură-izvor de reflecţie, întoarcere a impresiei de cititor liber asupra ei însăşi, altfel spus: nimic impus sau preluat pasiv, ci o trezire a sensibilităţii şi gândirii personale, animate tocmai de mişcarea lor liberă. Şi dacă obiectivul esenţial al studierii literaturii în şcoală îl va subordona pe docere lui delectare, cu atât mai durabil va fi efectul, mult dincolo de note şi examene, de ce nu, pe viaţă chiar. Aşa cum şi lecţiile de muzică sau desen ar face mai bine să le cultive copiilor noştri iubirea de arte şi un început de înţelegere a limbajelor lor estetice, distincte, fiecare din ele cu posibilităţi şi limite proprii.

Către o atare reîmprospătare a relaţiei de cititori în libertate ai poeziei lui Eminescu ne-au purtat anul acesta îndemnul scriitorului Liviu Apetroaie, muzeograful din Copou (Muzeul ”Eminescu”) şi întoarcerile în timp, sugerate astfel, pe urmele întâlnirilor noastre cu opera unuia din marii lirici ai lumii. Care au căpătat astfel un accent mult mai viu şi mai diversificat, de la confesiunile care li i-au alăturat pe Emil Brumaru şi Bogdan Creţu, la cele ale unor voci din auditoriu (de pildă, poeta Gabriela Chiran, excelenta profesoară de literatură de la CN „Mihai Eminescu”). Urmarea ideii de star i-a dovedit acestei rodnicia, arătând, în fond, că Eminescu „de acasă” sau cel din şcoală, pot fi, deopotrivă, începuturi ale unor lecturi/ relecturi de cursă lungă, interioară şi neîncorsetată şcoală a gustului şlefuit sub puterea de seducţie a marii poezii, dintotdeauna şi de oriunde. Şi sunt convins că acelaşi îndemn a avut ecou şi în memoria multor altora dintre cei prezenţi în spaţiul Muzeului „Eminescu”, chiar dacă rămaşi silenţioşi, trezindu-le şi lor amintiri ale propriilor trasee în apropierea treptată de lirica marelui romantic. Un preţios efect de dez-abstractizare a preţuirii Poetului, graţie tocmai propriei memorii afective a lecturii.

Eminescu, ca şi toţi adevăraţi mari poeţi ai noştri, înseamnă, totodată, în măsura aceleiaşi lecturi libere, aşadar lăsată să-şi configureze preferinţele, şi o reală armă de apărare a fiecăruia dintre noi, împotriva atâtor forme de trivializare şi estropiere a limbii române. Cititorul de autentică poezie va dobândi o fineţe ce-l înnobilează interior şi-l face imun la agresiunea prostului gust, a agramatismului televizat la ore de vârf, îl va modela imposibil de înşelat de mult prea guraliva (wordy), adesea şi buruienoasa („curajul” ei estetic) pseudo-poezie. De orice vârstă ai fi, cititorule, învaţă să preţuieşti orgoliul de înaltă artă, rafinată şi densă (multum in parvo) al marii poezii, românească şi străină. Nu urmând drumuri prescrise şi bătătorite, ci îndrăznind aventura lecturii tale libere, pe cont propriu. Te vor răsplăti, atunci, emoţia, bucuria, viaţa unui Eminescu al tău.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar