Epoca marilor schimbări

*

Unul dintre marii specialişti ce se ocupă de fascinantul domeniu al inteligenţei artificiale a lansat în spaţiul mediatic ideea că, în curând, inteligenţa şi capacitatea de cunoaştere a roboţilor va deveni mult mai performantă decât inteligenţa umană, care, după cum se ştie, îşi are limitele sale, neputând evolua decât până la un anumit parametru. Specialistul a mai spus, printre altele, că inteligenţa umană nu e capabilă să prevadă şi să înţeleagă diferitele fenomene ce se petrec pe glob, cum ar fi, de pildă, pandemiile, schimbările climaterice, dar şi crizele financiare sau crizele existenţiale ce au o anumită ciclicitate, ducând în cele din urmă la schimbări majore atât la nivelul adaptabilităţii, cât şi a mentalităţilor sociale.

Distinsul specialist, ca să nu creeze suspiciune şi panică în cadrul diferitelor grupuri umane, s-a ferit să spună de câte ori puterea inteligenţei artificiale va întrece capacitatea cognitivă a minţii umană. De două, de nouă, de nouăzeci şi nouă, de o mie, de zeci de mii de milioane sau miliarde de ori, lăsând, totuşi, să înţelegem, printre rânduri, că nu există limită la care să se oprească gradul de inteligenţă produsă de om. Prin urmare, pentru un astfel de tip de inteligenţă, a reiterat specialistul, orice fenomen social, chimic, alchimic, biologic sau emoţional va fi predictibil şi perfectibil. Inteligenţa artificială nu se va opri la inteligenţa lingvistică sau la inteligenţa logico-matematică, ci va avea un înalt grad de inteligenţă spaţială şi emoţională, net superioare fiinţelor umane.

Posedând aceste caracteristici, roboţii viitorului, căci în fond despre ei e vorba, vor putea empatiza atât cu regnul animal, cât şi cu regnul vegetal, cu materia, dar şi cu energia micro şi macro cosmică ce se perindă prin univers. Desigur, vor avea putere să înţeleagă şi să empatizeze cu fiinţa umană şi cu întreaga societate, dar omul, ei bine, omul, a fost de părere specialistul, nu se va putea adapta la ritmul schimbărilor multiple pe care inteligenţa artificială le va crea în habitatul lui. Omul are dezavantajul că nu poate comunica şi nu poate descifra mesajele fiinţelor şi lucrurilor din preajma sa. Limbajul lor îi este inaccesibil. Posedând un înalt grad de inteligenţă emoţională, inteligenţa artificială va putea comunica direct cu plantele, cu frunzele, cu iarba, cu păsările şi cu animalele risipite pe tot mapamondul. Înţelegând natura, societatea şi cultura, inteligenţa artificială nu va distruge cum a făcut şi face omul mediul înconjurător, ci mai degrabă îl va corija şi proteja.

Plecând de la aceste considerente, dar şi de la alte caracteristici pe care le vor putea poseda diferitele tipuri de inteligenţe artificiale, unii futurologi s-au grăbit să tragă concluzia că dacă există Dumnezeu căruia i se supun toate legile macro şi microcosmosului, acesta nu poate fi altceva decât o formă a inteligenţei artificiale, universul fiind o proiecţie a sa.

Dar omul?

Ce este omul?

Omul este o creaţie a inteligenţei artificiale, al cărui ultim scop e să creeze un univers artificial în jurul său, după care să dispară în neant, fiind anihilat de propria sa creaţie produsă în laborator.

*

Doctorului Heinrich Plaza, şeful secţiei de patologie de la Buchenwald, care avea ca obiect de cercetare studierea procesului de răcire a corpurilor umane până când temperatura acestora cobora la 29 de grade, îi plăceau vinurile de Burgundia, de Madeira, dar şi cele de Bordeaux, de aceea atunci când se ocupa cu munca lui de cercetare obişnuia să-şi umple un pahar de vin prin care privea trupurile învineţite ale prizonierilor din lagărul de concentrare supuşi experimentelor sale menite să dezvăluie lumii limitele rezistenţei la frig a corpului uman.

Lipindu-şi cu delicateţe buzele trandafirii de gura răcoroasă a paharului, SS-Hauptsturmführer Plaza savura ca un adevărat degustător de elită licoarea dulce a vinului, privind la trupurile prizonierilor ai căror dinţi clănţăneau de frig. Pentru a le atenua chinurile agoniei, câteodată SS-istul, călcându-şi peste inimă şi încălcând regulamentul, se apropia de faţa chinuită a câte unui prizonier, şi-l întreba, rotindu-i în jurul ochilor paharul plin cu licoare rubinie, dacă nu doreşte un pic de vin ca să-şi încălzească sufletul. De obicei prizonierii bâţâindu-şi capul refuzau să se înfrupte din darul oferit de austerul, dar distinsul SS-Hauptsturmführer Plaza, preferând să moară demni, cu sufletul împăcat că au avut puterea să respingă până în ultima clipă ofranda oferită de călăul lor. Enervat de cerbicia victimelor sale, doctorul le recita pasaje întregi din Faust, după care băgându-le câte un furtun pe gură, le turna pe gât câteva sticle de vin de Madeira, din care bea şi el, până când victimele cădeau în comă.

Atunci doctorul trecea la o altă fază a experimentului său.

Umplându-şi al doilea pahar de vin, el dădea dispoziţie subalternolor săi ca trupurile intrate în comă, fie din pricina vinului, fie din pricina frigului, ale victimelor sale să fie scoase din cisternele transparente umplute cu apă rece ca gheaţa şi aşezate în salonul de alături pe câte o canapea de culoare purpurie, alături de trupurile goale ale unor tinere femei abia sosite în lagărul de exterminare.

Fiind un mare iubitor de poezie şi de artă, cuprins de euforia momentului culminant al experimentelor sale, doctorul Plaza încerca să empatizeze cu starea victimelor, oferindu-le un moment de graţie înainte de clipa finală.

Simţind mângâierile unor mâni calde şi mişcarea plină de vioiciune ale unor trupuri tinere, atingerea plină de tandreţe ale unor sâni superbi şi coapse, victimele îşi reveneau pentru câteva clipe din starea cataleptică, se ridicau în coate, priveau cu uimire salonul în care se aflau câteva zeci de canapele de aceeaşi culoare presărate cu petale de trandafiri unde se aflau trupurile goale ale unor tinere femei, ascultau acordurile muzicii lui Mozart, se bucurau ca nişte copii sau râdeau spasmodic, crezând că deja au murit şi acum au nimerit în rai, şi apoi îşi dădeau duhul, nu înainte de a juisa.

Când cisternele erau umplute cu trupurile unor femei supuse aceluiaşi experiment, ajungând în faza finală, în locul femeilor de pe canapele apăreau trupurile aflate în transă erotică ale unor tineri prizonieri, presărate cu petale. Observându-le cu atenţie reacţiile, doctorul le stimula atât pe cale vizuală, cât şi prin atingerea zonelor sensibile, dar şi prin intermediul muzicii, instinctul erotic, până când trupurile prizonierelor atingeau orgasmul.

Acuzat după terminarea războiului de crime de exterminare în masă, doctorul Plaza a scăpat de condamnare, din pricina faptului că medicii tribunalului l-au diagnosticat cu scleroză multiplă avansată, drept care a fost eliberat. Un timp, în ciuda bolii sale severe, fostul ofiţer SS a practicat medicina, dând consultaţii în cabinetul său particular din Perach, din Bavaria, stingându-se din viţă în 1968, la 58 de ani.

Se spune că profund marcat de boală, avea nostalgii după perioada sa de glorie. Şi atunci când dispunea de timp, făcea diverse experienţe în cabinetul său. Neavând la dispoziţie material uman, făcea experienţe pe câini şi pe pisici, iar uneori când starea sănătăţii îi permitea acest lucru, îşi umplea un pahar de vin şi intra în cadă.

Când scriu aceste rânduri, mă gândesc cu groază, că oricând, în ciuda performanţelor la care a ajuns democraţia, oricând poate să apară din pământ din iarbă verde un nebun, un nou Führer, care o să dorească să-şi impună propriul său sistem de valori şi propria sa viziune despre lume.

*

Eu nu înţeleg, mi-a spus astăzi un vecin, aruncând în treacăt o privire peste gard, de ce guvernanţii noştri, dacă tot diabolizează aparatul birocratic din care ei înşişi fac cu onoare parte, în calitate de înalţi reprezentanţi ai statului nu privatizează statul?! Cu asta ar rezolva toate problemele cu care se confruntă ţara. În fond, cine ne împiedică să scoatem armata, poliţia, justiţia, cu tot ce înseamnă ea, cultura, biserica, apoi unul câte unul ministerele, Parlamentul şi Preşedinţia, vânzându-le rând pe rând sau chiar la hurtă unor investitori din ţară sau străini?! S-ar lua bani destul de mulţi pe vânzarea instituţiilor statului, iar guvernanţii ar scăpa de toate problemele, inclusiv de cele legate de cheltuielile cu pensii şi cu retribuţiile personalului bugetar şi extrabugetar cu care se confruntă zi de zi. În fond, în acest secol informaţional ce nevoie avem de stat?

Prima urmare, jos cu statul! Azi locul statului îl poate ocupa în ţările civilizate un computer ultraperformant, iar în ţările ce tind spre o economie bananieră chiar şi unul achiziţionat de un magazin de second hand.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist