Fără lacrimi şi disperare

Două secvenţe de acum opt ani, decupate din istoria handbalului feminin românesc. Campionatul European din 2010 s-a disputat în Danemar­ca şi Norvegia. O echipă tricoloră condusă de pe margine de către Radu Voina, care a înce­put, ca de obicei, şchiopătând. Victorie cu Spania, eşec cu Danemarca, scor fluviu cu Serbia şi apoi, în grupa principală cu Croaţia. În acest meci, s-a petrecut „catastrofa“: por­tarul excepţional  al României, Paula Ungu­reanu, urmaşa legendarei Luminiţa Huţupan, s-a accidentat, la un contact involuntar cu o adversară din campionatul intern: Lidija Horvat. Verdictul era iminent: „europeanul“ s-a încheiat pentru Paula.

Taman înaintea unui meci de importanţă crucială, cu Munte­negru, echipa creată pe scheletul Buducnost, cu senzaţionala Bojana Popovic. România a câştigat şi toată lumea handbalului a fost uimită de prestaţia rezervei Talida Tolnai, care a stat răbdătoare până la 31 de ani în urma Paulei. Poarta însă a fost ferecată de Talida, la fel cum a fost şi de Paula. Pe atac, elementul crucial al victoriei româneşti a fost prestaţia Cristinei Neagu, care la 22 de ani era deja handbalista numărul 1 a lumii. Aco­lo, în europeanul nordic, Cristina a fost cea mai bună marcatoare, cea mai bună pasa­toare, cel mai bun inter stânga şi – după mul­te lume – şi MVP, deşi acest titlu onorific a fost acordat altei handbaliste. Însă tricolo­rele, cu jucătoare ca „Mica“ Brădeanu, pivo­ţii Oana Manea, Ionela Stanca, ori extremele de vis Alice Ardean şi Cristina Vărzaru, de­ve­­ni­seră dependente de jocul Cristinei. Şi a urmat reversul, într-o semifinală care, în şar­mantul nostru stil românesc, o consideram câştigată dinainte. Cu Suedia. S-a dovedit că marea noastră vedetă nu era vreo zeiţă pogo­râtă din Olimp, ci un om ca toţi oamenii. Mai exact, a prins taman atunci o zi slabă. Cristi­na cerea toate mingile, Cristina primea toate mingile, dar nu-i ieşea, chiar dacă şi în acel meci de coşmar a înscris şapte goluri. Ni­meni nu îndrăznea să tragă pe cont propriu, se aştepta totul de la Cristina şi România a pierdut un meci de coşmar. Aceasta a fost povestea singurei medalii româneşti obţinute de România la europenele de handbal femi­nin. O medalie-unicat, care ar fi trebuit să umple inimile românilor de bucurie. A fost, însă, conjunctural, o medalie întristătoare.

Istoria s-a repetat într-un fel, anul trecut la Mondiale, istorie brodată pe un sistem com­pe­tiţional gen ruletă rusească, prin care Ro­mâ­nia lui Ambros Martin a părăsit campiona­tul din Germania din optimi, în faţa Cehiei. Elementul comun a fost tot evoluţia modestă a Cristinei în acel meci. O Cristina cu şapte ani mai vârstnică decât în 2010. Cristina cea de 22 de ani cerea toate mingile şi se enerva când nu-i ieşea jocul. Cristina Neagu de 29 de ani se înfuria când colegele ei nu-şi luau responsabi­lităţi şi aşteptau totul mură în gură de la ea. Ambros a ştiut însă să lucreze la acest capitol.

Şi iată că ajungem la România 2018. Un an în care retragerea Paulei Ungureanu nu a mai fost o tragedie. Iulia Dumanska şi Denisa De­du nu au putut s-o facă uitată pe „Big Paula“, însă poarta României este la fel de sigură ca pe vremea în care actualul „cerber“ de la CSM părea de neînlocuit. Cât despre Cristina, ea se arată şi acum de neînlocuit, jocul ei pare de pe altă planetă. Vorba unui comentator, Cristina este ca vinul de viţă nobilă, se face an de an tot mai bun. Însă pe bancă se află un an­trenor care ştie că în sport, nimic nu este sigur 100%, nimic nu este etern, orice se poate schim­ba. Nu ştim în ce măsură cunoaşte spa­niolul istoria sinuoasă a tricolorelor din 2010, dar la meciul de anul trecut a fost implicat. Meciul România – Norvegia nu a fost catego­ric câştigat doar de Cristina, Crina, Iulia sau Eliza. Ambros Martin a făcut eroine şi din Cristina Laslo, Raluca Băcăuanu, Ana Maria Dragut şi chiar din debutanta Oana Polocoşer, arătându-le încrederea mai greu de obţinut de la compatrioţi ca Gheorghe Tadici,  Radu Voina sau de la suedezul Thomas Ryde.

Cum se va încheia Euro 2018 vom vedea peste puţin timp. Poate că mentalitatea de învingător va ieşi ea însăşi biruitoare în disputa cu tricolorele. Sau poate că va ieşi din străfunduri nefericitul spirit mioritic care ne-a îndepărtat de multe ori de marea performanţă, nu neapărat numai în handbal. O astfel de bătălie a adâncurilor nu se poate câştiga uşor şi nici definitiv.

Însă peste ani, poate că realizarea cea mai frumoasă a echipei lui Ambros Martin va fi atunci când Neagu se va hotărî să se retragă din echipa naţională să putem să spunem două cuvinte: „Mulţumim, Cristina!“. Şi atât, fără lacrimi şi disperare. La fel precum mulţumim Paulei Ungureanu, fără a tânji după paradele ei de altădată.