Filologicale filosofice (III)

Sunt comentate câteva exemple concrete de asemenea mutilări ale termenilor filosofici greceşti (accentuare greşită, ortografiere eronată sau speculaţii etimologice fără fundament real etc.). În final, este elogiat aportul esenţial al traducătorilor la forjarea unui limbaj filosofic românesc de nivel foarte înalt.

Un ultim caz la care voi face o sumară referire se găseşte într-un recent lung editorial dintr-o cunoscută şi prestigioasă revistă transilvană. În cele două pagini de revistă ale articolului său, care se vrea, pesemne, adânc, subtil şi erudit, autorul citează, în transliterare aproximativă, circa 40 (patruzeci) de cuvinte şi sintagme din termi­no­logia filosofică greacă! Prudent sau neglijent, autorul nu marchează niciodată accentele, aşa că, din acest punct de vedere, nici o obiecţie nu este cu putinţă! Din numeroasele alte aproximări şi stângăcii, nu mă pot totuşi abţine să nu reţin două exemple.

Primul exemplu! La un moment dat discursul filosofico-publicistic ajunge la arhicunoscuta poveste depre arta maieutică a lui Socrate, prin care magistrul lui Platon „moşeşte“, prin întrebări şi răspunsuri, adevărul care zăcea în memoria unui sclav analfabet. Sintagma grecească autentică maie­utiké téchne (gr. μαιευτική τέχνη ‘arta mo­şitului’) este reprodusă de autor, probabil din­tr-un lapsus calami, în forma techne maieutika (sic, fără accente!), cu „desinenţa“ a, ine­xis­tentă la substantivele şi adjectivele feminine greceşti.

Un alt mo(nu)ment publicistic, din acelaşi articol, după părerea mea, plin de poncife, răsuflat şi scris într-un stil pompos şi plin de suficienţă… Un concept platonician banal, care în greacă se ortografiază τóπος τwν εiδwν şi se citeşte tópos tón eidón, literal ‘loc al formelor primare (ideilor)’, capătă o mirabilis transcriptio transsylvanica, într-un subtil context: „Analiza termenului aletheia ne-a adus din nou în regiunea mythos-ului, unde nu se spune ci se «contemplă», prin puterea intelectului activ, care, la nivelul acesta, reprezintă înseşi eide-le tuturor lucrurilor – topos eidon.“ Că lipseşte articolul tón de la forma de genitiv plural mai treacă-meargă, dar năstruşnica invenţiune lexicală eide-le (un feminin plural, cum ar veni, în româneşte!), reluată de câteva ori în text, nu poate fi acceptată.

Grecescul originar eídos (gr. εiδος ‘chip, imagine; formă; idee’, două silabe!) este un substantiv neutru, aşa că forma de plural este tá éide (gr. τά εiδη), de la care s-a inspirat, probabil, sibilinicul comentator. De altfel, chiar şi la Platon, εiδος-ul era concurat în uz de termenul cu acelaşi radical şi cu profil semantic asemănător, iδέα, de unde provin ideile noastre de astăzi. Că în loc de idei eseistul preferă să vorbească despre eide este un fapt care nu se negociază, ţine de libertatea de expresie şi de prépon-ul fiecăruia!

***

Terminologia filosofică modernă se fundamentează neîndoielnic, în mai toate limbile moderne de cultură, nu doar în cele mari şi mai vizibile în plan european (germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă), dar şi cele mai „mici“ (olandeză, suedeză, polonă, bulgară, română etc.) pe limbile clasice, greaca şi latina. Există o carte cu un titlu splendid („on parle le grec sans le savoir“ – „vorbim limba greacă fără să o ştim“) în care sunt adunate, clasificate, explicate şi comentate sutele de radicali lexicali greceşti pe care îi putem sesiza nu doar în domeniul filosofiei, dar aproape în toate terminologiile activităţilor intelectuale.

Cunoaşterea limbii greceşti nu este, desigur, o condiţie obligatorie a folosirii corecte a acestor terminologii, dar cunoştinţele temeinice de greacă stimulează performanţele. Este aproape sigur că, mai devreme sau mai târziu, cunoaşterea limbilor clasice, greaca şi latina va dispărea total din zestrea unui in­telectual european. Statutul precar al studierii limbilor clasice în şcoli şi universităţi este un semn clar al acestei evoluţii previzibile. Lumea nu va dispărea, cultura va înregistra forme diferite de rafinament, la fel cum, de exemplu, dispariţia din uz a unor străvechi limbi de cultură cum au fost sumeriana, accadiana sau egipteana, după milenii bune de întrebuinţare, nu a însemnat sfârşitul culturii scrise. A fost întotdeauna sarcina scribilor nostalgici să îndemne la conservarea limbilor de cultură în care se formaseră şi în care se simţeau acasă. Este ceea ce facem şi noi acum, aici!

Până la urmă, chiar şi întrebuinţarea pur ornamentală şi defectuoasă a cuvintelor greceşti în textele unor filosofi are o latură pozitivă! Acest fapt reprezintă în fond un gest de reverenţă şi un omagiu faţă de limba lui Platon şi a lui Aristotel. Ce ar fi atunci de făcut, în condiţiile date? O consultare atentă a unui dicţionar al limbii eline, ne-ar furniza, dacă n-am fi grăbiţi şi suficienţi, toate informaţiile necesare. La îndemână ne stau, de exemplu, dicţionarul grec-englez al lui H.G. Liddell/ R. Scott sau cel grec-francez al lui A. Bailly. Pentru aspectele etimologice, utile sunt dicţionarele etimologice ale limbii greceşti, cu explicaţii în franceză (al lui Pierre Chantraine) sau în germană (al lui Walter Prellwits). Toate aceste instrumente de lucru sunt accesibile on-line! t

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi