Filozoful: ipostaze

► Etimologism. Altfel, filologul „cu ştaif“ ar putea pretinde să scriem şi să pronunţăm părete (din latinescul paries, –tis, de vreme ce parere a dat părea), răpide (lat. rapidus; prima lucrare românească de geologie, a lui Grigore Cobălcescu, poartă titlul „Calcarul de la Răpidea“ – Iaşi, 1862). Ba chiar rătund, din latinescul re­tun­dus, de vreme ce reus a dat rău, iar pe­ccatum – păcat. Şi s-ar putea uşor înmulţi cazurile de hipercorecţii normalizate de tipul perete, repede şi rotund (situaţie în care s-a infiltrat şi roata!). Dar nu stăruim nici pe reguli, nici pe amănuntele fonetice.

► În respectul etimologiei greceşti, filosof şi filosofie au tot dreptul de cetate la un nivel în fond elitist al vorbirii şi scrierii: limbajul profesional şi cel al re­gistrului public formal al discursului. Pentru că, la urma urmei, nici înclinaţia / ocupaţia respectivă nu sunt din cele la îndemâna oricui. Spre convingere, circulaţi pe internet: solicitarea atrage sintagme de tipul „filosofi romani“ (citeşte români!), „f. cunoscuţi“ „f. importanţi“, „mari f. ai lumii“ (vezi şi „conceptul de filosofie“, „ge­nuri de filosofie“. Aici, nimic familiar, depreciativ, cum ştim că se mai întâmplă cu termenii misterioşi, abordaţi adesea cu suspiciuni.

► Şi cu prudenţă oarecum agresivă uneori; printre puţinele enunţuri în care cuvântul este prezent şi care îşi poate aroga caracterul popular al întrebuinţării este sfatul „Dacă tăceai, filozof rămâneai“, dar cu o îndepărtată revendicare auctorială, de neocolit, de vreme ce dicţionarele înre­gistrează un model în latină, „Si tacuisses, philosophus mansisses“, aşadar, sfatul pe româneşte a pătruns în uzul curent prin şcoală şi prin vorbirea intelectualilor.

► Registrul personajului, în beletristică şi religie, în confruntare sau cu hipercaracterizare: vezi, după Teodor Baconsky, „Călugărul şi filozoful“, respectiv „Sfântul Iustin, martirul şi filosoful“ (/ziarullumina.ro/).

► Statutul filosofului fiind unul aparte, starea de spirit măcar rezervată în raport cu pretenţiile sau cu impostura este de domeniul universaliilor de mentalităţi, dar la un alt nivel al receptării şi utilizării se află, de exemplu, învăţătura „barba nu te face filozof“ („Barba non facit philosophum“). Dat fiind faptul că, în antichitate, practicienii observării / gândirii asupra na­turii, apoi, asupra naturii omeneşti, se distingeau şi prin portul bărbii (şi, probabil, şi prin manta), dincolo de adagiul citat s-ar afla o istorioară de la Aulus Gellius citire; un impostor agresiv a fost confruntat cu rea­litatea: „Văd barba, văd mantaua, dar pe filozof nu-l zăresc!“. Dar însăşi slăbiciunea (prea puţin omenească) a filosofilor nu a scăpat ironiei celor cu picioarele… pe pă­mânt: „Primum vivere deinde philoso­phari“, desigur, la dispoziţia iniţiaţilor, ca­re au forjat o variantă fără niciun dubiu pri­vind înţelesul, „Primum manducare, de­inde philosophari“, verbul nutririi înlocuit, apoi, sarcastic, cu cel al băutului: „Primum bibere, deinde philosophari“.

► Nici pentru ai noştri lucrurile nu au fost nici simple, nici cu prea mare îngăduinţă. În primul rând, substantivul nu are, propriu-zis, la niciun nivel, niciun sinonim (elitismul!). Iar în ceea ce priveşte aspectul fonetic la nivelul limbii literare, puţine concesii pentru sonora z, mai ales în familia (mare, a) cuvântului, aceasta însă variabilă ca forme, după traduceri din limbi străine şi conform unor sisteme morfologice în curs de coagulare în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, după cum aflăm dintr-un savant studiu monografic semnat de N.A. Ursu şi Despina Ursu, „Împrumutul neologic în procesul modernizării limbii române literare: 1760-1860“ (Iaşi, Cronica, patru volume, 2004 – 2011): fi­losofi/filozofi, filosofisi, filosofa (verbul); filosofesc, filosoficesc, filosofic; cf. şi „piatră filosofală“ (adjectivul).

► În ceea ce priveşte îngăduinţa, nici vorbitorii de rând de la noi nu au fost chiar aşa de uşor convinşi de înţelesul ocupaţiei (ne-didactice, desigur) a celui ce studiază raţional natura, care caută adevărul şi cultivă înţelepciunea. Popular, filozof l-au numit pe înţelept, dar şi pe cel „resemnat, liniştit şi retras“ (Scriban, Dicţionaru limbii romîneşti, Iaşi, 1939). Numai că, atunci, ar lipsi creativitatea ironică, ce-i caracterizează mai ales pe cei din sud; meridionalii noştri, prin contaminarea cu filosof şi pornind de la observarea manifestărilor acestuia, l-au numit firoscos (atestări din secolul al XX-lea, de la P. Ispirescu, Gr. Jipescu şi G.Dem. Teodorescu). Adică, după Dicţionarul Academiei (t. II/I, 1934), au văzut în el pe cineva „/din/ fire scos“: „pe oamenii prea învăţaţi (poporul) îi crede mai mult sau mai puţin ţicniţi“.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi