Între prostie şi oportunism

Presa e plină de ştiri care îl pun univoc şi la unison într-o lumină favorabilă pe premier, sugerând astfel, prin efectul inferenţei neglijate, pe care omul neinţiat o acoperă cum poate, din proprie imaginaţie, o mare voinţă de conciliere, o tactică lucidă şi perseverentă care, iată, fructifică.

Dar bunul-simţ te întreabă cum a putut premierul – al cărui cult acuşi-acuşi va ecloza – să dea mâna pe pod cu şovinul separatist de la Tiraspol, ba chiar să stea la taclale în văzul lumii? Contextul e mare lucru şi ne-am putut convinge şi în acest caz. Insul ne spurcă pe unde apucă şi cum poate, ne învaţă – citisem mai ieri pe-un site rusesc – în ce limbă vorbim, chit că habar nu are ce spune, şi observă cu aroganţă că, de fapt, el ar fi adevăratul preşedinte al moldovenilor, iştilalţi, „românizaţi”, fiind, în logica lui, nişte alogeni.

Dar nu ăsta e aspectul grav: de imbecili şi fanatici nu ducem lipsă nici noi, sunt un decor indispensabil vieţii sociale, o fatalitate. Grav e că o metonimie e statului consimte la un gest care ne anulează implicit şi pe noi înşine, cei mulţi din spatele statisticilor, al bugetelor etc. Filip îi întindea lui Krasnoselski o mână generică, angajându-ne pe toţi, de la vlădica de carton, care este, până la opincă, atât cât a mai rămas între râurile astea nenorocite. Un minim scrupul i-ar fi impus discreţie: slavă domnului, încă mai sunt destule cârciume şi beciuri în care te poţi bate pe burtă oricât de frenetic pohteşti.

Eu aş lega, chiar cu tot diletantismul în materia asta (în care nici profesioniştii, de altfel, au ajuns să nu mai înţeleagă mare lucru), gestul deprimant al premierului de utopia „reintegrării” Transnistriei, cu statut special, of course: între obedienţa celui dintâi şi toxinele care o să ne vină astfel, social şi economic, există o stranie tensiune electivă. Ne-am dat grozavi la ONU, cerând evacuarea trupelor de ocupaţie din stânga Nistrului, presa, mai ales cea oficioasă, a scris cu un entuziasm suspect, împingându-ne să ne simţim, în fine, mândri de cerbicia alor noştri. Apoi totul a dispărut ca o ceaţă, ca şi cum nici n-a fost.

După un timp – în care atenţia generală a stat fixată pe Chirtoacă şi pe câţiva pungaşi din adminstraţie, scotociţi pe-acasă şi prin garaj şi daţi şi ei după asta uitării – vine vestea, hodoronc-tronc, cu cele patru acorduri, puse pe tarabele plebei ca tot atâtea straşnice izbânzi diplomatice. Da, apostilarea, cum am zis, ar fi o problemă cumva mai largă decât măruntul interes politic. Cunosc destule cazuri când oameni de-aici, din sărăcie mai ales, şi-au dat copii la universitatea din Tiraspol. Numărul total e probabil impunător: ce face fiecare, concret, după absolvire, cum îşi găseşte aici un job? Nu se pot organiza să pună presiune pe politicul de-acolo. Şi nu sunt cu toţii şovini. Dar dincolo de aspectul acesta uman stă un mic moţ etatist: recunoaşterea diplomelor de-acolo este, tehnic, şi o recunoaştere a legitimităţii unei regiuni pe care n-am mai scos-o din calificativul „separatistă”. Exact aceeaşi valoare ar avea-o şi înregistrarea plăcuţelor de înmatriculare.

După acest „nas” care i se va da lui Ivan, să fim siguri că se va cocoţa şi pe divan: autoproclamaţii se vor înnobila astfel de nişte cedări aparent inofensive, dar extrem de perfide pe termen lung. Acordurile sunt, practic, nişte cedări ignobile. Şi în schimbul a ce, stimate domnule prim-ministru: ca ţăranii noştri să-şi poată cultiva terenurile la Dubăsari? Ca puţinele şcoli din stânga Nistrului – de care Krasnoselski, cu care dumneata de strângi de mână, îşi bate joc cu cinism – să-şi poată face treaba, strict?

Dacă asta se cheamă diplomaţie şi victorie a pragmatismului sau cum şi-o definesc prin monoloagele lor interioare târâtoarele noastre de la vârf, atunci ce mai subînţelegem prin bun-simţ, demnitate, memorie istorică? Încaltea Dodon a avut inconştienţa directeţei (care ar putea fi omologată, retrospectiv, ca un curaj): ne-a propus să le cerem scuze, de-a dreptul, contondent. |ştilalţi, cu OSCE-ul în ceafă, fac pasul spre structuri: curând o să-i avem pe separatişti subcutanat, parazitând perfect logic pe prostia multiseculară a majoritarilor, ranforsată de suspectul oportunism al unor structuri europene.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova