Lanţul blasfemiilor

O fi luat-o fotbalul razna pe miriştea proaspăt arată de primăvară? Sau te pomeneşti că UEFA a aranjat surprizele recente din Cupele Europene pentru a trezi interesul pentru ele, cum susţine pe un "front page" al unui prestigios cotidian bucureştean, un celebru realizator de emisiuni Kitsch TV? Buun, noroc că ne-a luminat & deschis mintea Dan cel Negru că altfel am fi dat buluc în faţa televizoarelor dupe terase pentru a urmări cu sufletul la gură adevăratele meciuri de fotbal, gen Concordia – Voluntari. Păi, nu-i aşa, ce interes să mai suscite, oare, liga asta a campionilor? Nema Messi, nema CR7? Cine naiba o mai fi şi Moura ăsta, who the fuck is Wijnaldum?

Păi, tocmai asta este? Fotbalul de-aia este cel mai iubit sport de pe mapamond, fiindcă este cel mai pasibil de surprize. Nu e wrestling american şi cu atât mai mult nu e "I'm Celebrity… etc". Un argument simplu: de când lumea fotbalului s-a elitizat spre formate comerciale, amatorii de fotbal-show de pe mapamond au tot tânjit spre visata finală Real vs Barcelona, care nu s-a înregistrat niciodată. Şi asta pentru că nişte "nesimţiţi" gen Origi, Wijnaldum şi moş-strămoşii lor fotbaliştii s-au străduit să demonstreze că zeii, dumnezeii, semizeii şi sfert-de-zeii au treburile lor prin ceruri şi nu coboară pe terenurile de fotbal. Să revenim la minunile din această primăvară care readuc fotbalul la rolul de ştiinţă.

Real, out! Era probabil, fiindcă Real Madrid începuse să semene a Cristiano Ronaldo &Real Madrid. Juventus, out, fiindcă sintagma "Vedetă &Echipă" este un non-sens în Italia, chiar dacă ale lor cluburi dusu-s-au de-a dura. Barcelona, out, chiar dacă Messi a făcut tot ceea ce OMENEŞTE (nu dumnezeieşte) este posibil pentru a preîntâmpina un dezastru generat în mare parte de nişte fundaşi de clasa a V-a B (evident, Piqué sau Jordi Alba sunt fundaşi de valoare, dar aşa se mai întâmplă când te pregăteşti superficial în aşteptarea minunilor "messianice"). Despre Ajax – Tottenham nimic de spus decât o răsturnare spectaculoasă de destin, între două echipe iconoclaste.

Totuşi, adunând mere cu pere, ajungem la două concluzii. Fotbalul internaţional la cel mai înalt nivel pare să nu mai depindă chiar atât de mult de supervedete. În prim plan, în acest an au ajuns "cărătorii de piane", vorba scriitorului Meme Stoica, de parcă o divinitate nevăzută a fotbalului a ţinut morţiş să dea cu tifla blasfemiatorilor care s-au înmulţit parcă prin reacţii în lanţ după meciul tur de pe "Nou Camp". Staţi liniştiţi, că noţiunea de superstar fotbalistic n-a dispărut, îi veţi vedea în continuare încântând publicul pe marile arene şi animând deschiderile tabloidelor. Nu este nici măcar declinul lui Messi şi al lui Ronaldo, poate doar echipa de pe "Nou Camp" să se transforme din "Messi & Barcelona" în "Barcelona featuring Messi". Pur şi simplu, era vital să se amintească lumii şi să se reamintească uitucilor că fotbalul, totuşi, e un sport de echipă.

Al doilea lucru senzaţional: pentru prima dată, toate cele patru finaliste europene sunt din aceeaşi federaţie (trei din acelaşi oraş!), şi asta are puţine conotaţii cu faptul că englezii sunt inventatorii fotbalului. Mai ales că, recentele confruntări au arătat revenirea în prim plan a rolului marilor antrenori în performanţele fotbalistice. Paradoxul este că englezii n-au excelat cam de multişor la acest capitol. Şi nici acum: la Liverpool pe bancă stă neamţul Klopp, la Tottenham, argentinianul Pochettino, la Arsenal este spaniolul Emery, iar la Chelsea este italianul Mazzini, în timp ce selecţioner al Albionului a devenit un tânăr englez la început de drum, Garreth Southgate. Poate că acest lucru este o temă de meditaţie pentru cei obsedaţi de antrenori de casă care nu ies din cuvântul patronilor. Nu neapărat numai din Madrid sau Barcelona, ci şi de pe Dâmboviţa sau Someş.

Cu pretinse explicaţii ale minunilor acestei primăveri fotbalistice europene se pot umple mii de pagini de ziar. Bineînţeles, excluzând comoditatea de a pasa totul pe seama unor scenarii mirobolante de tot râsul lumii a cincea!