Level 2 – Afişele

Asta pentru că "Level 1" a fost "semnăturile". Mă refer, evident, la campania electorală aflată în plină desfăşurare chiar în acest moment pe stadionul comunal care este România, în particular localitatea în care am domiciul şi unde, dintr-o întâmplare, şi probabil temporar, mă aflu implicat activ.

La strângerea semnăturilor a fost ca într-un dans de intimidare între curcani. Diversele partide şi-au elaborat strategii de strângere de semnături în toată ţara care au fost mai degrabă nişte campanii adevărate, dar cu altă pălărie. Unii s-au pus pe făcut turnee, alţii pe mobilizat membrii de partid şi rudele lor din teritoriu. Indiferent cum a fost, spectacolul era în floare. Am văzut imagini dintre cele mai drăguţe cu proaspeţi candidaţi sau mai vechişori fotografiindu-se cu cetăţeni de rând pe stradă, îmbrăţişându-se, pupându-se, taximetrişti care îşi dădeau cu toată dăruirea semnăturile lor preţioase pe listele vreunui candidat ideal pentru România, respectiv Bruxelles.

Fiind o ocazie deosebită de a face campanie fără a fi tras de urechi de către Biroul Electoral, partidele şi-au înfoiat cât au putut penele. Evident că după atâta energie desfăşurată, oamenii au fost impresionaţi. Deodată sondajele au început să sară mai ceva ca graficele de la Bursă. S-a creat o confuzie atât de mare, încât nu se mai ştie sigur cine va câştiga aceste alegeri. E o volatilitate maximă.

Plus că la stadiul acesta de strângere de semnături e o întreagă comedie, un întreg teatru al prefăcătoriei. Pe bune, dacă un partid ar trebui să îşi strângă semnăturile necesare, din bazele lor de date, scăzând pe cât posibil decedaţii, ar putea face, doar cu membrii de la conducere, semnăturile respective într-o zi. Şi nu ar fi nevoie decât de o sală în care să încapă toţi, liste, pixuri şi baza de date, nimic mai mult. Ar fi şi o imagine nostimă privindu-i pe toţi cum îşi scot limbile într-un colţ al gurii şi îşi înclină capul de fiecare dată când trebuie să "picteze" semnătura cuiva… Şi ar fi perfect valabile pentru că nu le poate garanta valabilitatea ori demonstra neveridicitatea nimeni. Semnătura cuiva, în sine, este o mâzgăleală pe care o poate face oricine de un milion de ori. Nu va verifica nimeni de la niciun Birou Electoral cu specialişti în grafologie dacă unele semnături sunt reale sau nu. Nu mai vorbesc de verificarea faptului dacă datele esenţiale înscrise în liste sunt reale, dacă aparţin unor persoane în viaţă sau care au vreun habar că îşi dau acordul, îşi manifestă deschis simpatia şi sprijinul faţă de vreo formaţiune politică. Nu are nimeni capacitatea tehnică, logistică să facă asemenea verificări, e un volum prea mare de muncă.

Ce să mai zic că unii dintre cei care s-au fotografiat pe stradă cu renumiţii candidaţi se puteau lejer semna pe mai multe liste deodată, pentru că tot nu e nimeni care să confrunte mai multe liste şi să vadă "dublurile".

Mircea Diaconu, că tot am pomenit de el în articolul de săptămâna trecută, a strâns peste 160 000 de semnături în 6 zile când a candidat la europarlamentare, şi a făcut asta ca să demonstreze că poate, pentru că de depus nu a depus decât strictul necesar. Dacă era cineva care să fi luat la bani mărunţi toate mâzgăliturile, cu siguranţă ar fi găsit câţiva dintre figuranţii de prin filme care apar drept soldaţi în armatele lui Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare sau din războaie care să nu fi avut habar măcar că l-au sprijinit "din culise" pe renumitul actor la candidatură. Dar asta e trecut.

Plus că atunci, la "Nivelul 1", erau permise, că nu intra încă în vigoare legea electorală, şi instalarea de bannere şi afişe oriunde voia muşchiul partidului, atâta vreme cât era cu aprobare şi respecta celelalte legi ale afişajului public.

Revenind la prezent, după ce etapa semnăturilor a trecut cu bine şi nu a fost contestat sau respins niciun candidatat, constatăm din nou că este o democraţie deplină. Toţi sunt eligibili şi gata de bătălia finală.

Acum, că s-a dat startul la cursa propriu-zisă, au început, din păcate, să funcţioneze şi regulile. Toate bannerele şi afişele au dispărut de pe străzi şi s-au restrâns în spaţiile minuscule ale panourilor electorale. Câtă răutate din partea autorităţilor să facă aşa ceva! E chiar nedrept! Înainte de legea actuală era o veselie. Nopţile din fiecare campanie electorală erau precum cele din Las Vegas, nimeni nu dormea, toată lumea lucra la distrugerea afişelor adversare şi instalarea în cele mai nebănuite locuri ale afişelor proprii. Stâlpii de tot felul erau plini până la refuz cu feţe zâmbitoare şi promisiuni, gardurile la fel, casele abandonate, pereţii blocurilor interiori şi exteriori, magazinele, chioşcurile, mâţele şi câinii decedaţi. Era Crăciunul al doilea! Ţin minte că am candidat şi eu, mi-am umplut măşina de afişe şi o parcam în diverse locuri strategice ca să mă vadă lumea, vorba aia, să mă simpatizeze, să mă iubească instant când mă vedeau cât de zâmbitor şi plin de încredere arătam în poze.

Orice partid era echipat obligatoriu cu toate ustensilele unui electrician, ale unui instalator şi ale unui samurai: scară, cleşti, sârmă, cutter-uri, cleiuri şi araceturi de toate felurile pentru a se lipi de orice material, săbii şi cuţite pentru a se lupta cu opozanţii. Cu siguranţă era un departament special prins în buget. Dar s-au dus acele vremuri, ce păcat. Civilizaţia asta o să ne omoare într-o zi, o să ne transforme în nişte oameni la locul lor. Nasol…

Acum totul e trist, liniştit, prea liniştit. Cele câteva panouri electorale au rămas o amintire leşinată a vremurilor apuse. Unele obiceiuri însă au rămas. Din departamentul cel prosper de altă dată au fost păstraţi doar băieţii specializaţi pe rupt afişele inamice. La mine în sat, cel puţin, am schimbat de trei ori afişele. O dată la 2 zile sunt ferfeniţă. Unele, fiind lipite foarte bine, arată ca zgâriate de mâţe, dovadă clară că cineva a vrut cu tot dinadinsul şi cu toată răbdarea să le facă dispărute…

Ce mă mai distrează, ca o chestiune pur românească, e că unii încă nu ştiu să citească legea. Sau nu vor. Pentru că în lege spune destul de clar, fără urmă de interpretare, că fiecare partid are voie să pună un singur afiş pe panou. Şi totuşi, în câte o dimineaţă constaţi cu mirare că respectivii, cuprinşi de nestăvilită inspiraţie, tuflesc câte două, trei, chiar patru afişe pe câte un panou. Să se vadă, dom’le, să voteze chiar acolo omul!

Restul e can-can, vorba aia. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist