Literatură şi identitate naţională dincolo şi dincoace de Prut

(Comit aici, între paranteze, o afirmaţie care merită, numai ea, un studiu separat: faptul că scriitorii douămiişti basarabeni au dat nu o dată tonul, s-au fixat în avangarda mişcărilor poetice româneşti se poate explica şi prin nevoia lor de a da o replică fie estetică, fie sfidătoare unui gust anchilozat, unui tip de discurs literar încă rezistent, cel impus de generaţia lui Grigore Vieru, dar, diferenţă esenţială!, de data asta într-un climat politic chiar dacă dificil, tulbure social, oricum nu opresiv, lipsit de teroarea stalinistă). Adevărul e altul: critica literară nu a ştiut ce să facă, acum aproape 30 de ani, cu literatura scrisă în Basarabia, nu a ştiut unde să o aşeze, intuind că e un fenomen aparte, cu o identitate proprie. Ataşamentul faţă de tradiţie şi, nu o dată, faţă de tradiţionalism, cu formele şi retoricile sale literare aparent retardate, are o cu totul altă explicaţie în cazul literaturii scrise în Basarabia faţă de reciclarea unui imaginar, a unei recuzite şi a unei retorici poetice în anii 1960 în România, unde legătura cu tradiţia autentică, estetică, deşi vandalizată ideologic, nu fusese întreruptă cu totul şi nu fusese, în orice caz, extrasă brutal, cu forcepsul dogmatic, din memoria colectivă; şi unde, mai ales, limba română nu fusese interzisă. Pentru unii poeţi autohtoni, precum Ion Alexandru, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, George Alboiu, Ileana Mălăncioiu, legătura cu poezia retro-modernistă se făcea ca un semn de recuperare a unui fond ancestral, trecut însă printr-o sită culturală deasă, de cele mai multă ori cea a blagianismului. Interzis până la moarte ca poet, Blaga avea să devină un model al tinerilor poeţi, în mai mare măsură decât Bacovia sau Arghezi, de pildă. În orice caz, odată cu ruperea României comuniste de URSS (proces care începe din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej şi e asumat în 1964), negocierile, recuperările se făceau în interiorul aceleiaşi literaturi, cenzurată sau deformată ideologic de-a lungul anilor ’50, dar niciodată intrată cu adevărat în uitare. Literatura scrisă în Basarabia era, cu excepţia intervalului 1918-1940 (şi atunci cu defazaje evidente), ruptă de aceea din ţară. În plus, literatura din România avea legături trainice, directe cu modernitatea occidentală (mai puternice chiar şi mai sistematice în interbelic decât cele cu scriitorii clasici autohtoni), pe când cea din Basarabia, care a stat mereu sub vremi, răspunzând tensiunilor în primul rând identitare şi abia apoi dilemelor estetice ale unui popor cu un destin dramatic, se lăsase influenţată de experimentele şi diferitele isme ale vestului în mai mică măsură. De ce? În primul rând, pentru că o sincronizare estetică era nepotrivită, nu avea nici o justificare şi nici o legitimare în plan social; o astfel de literatură a intimităţii, a autenticităţii, a virtuozităţii literare, a solipsismului, a purificării subiectului ar fi fost total străină nevoilor şi tensiunilor identitare şi politice, sociale ale românilor de dincolo de Prut, abia ieşiţi, vremelnic, de sub cizma sovietică. Prin urmare, deşi foloseau aceeaşi limbă, literatura română din România şi literatura română din Basarabia erau două organisme diferite, care cunoscuseră evoluţii distincte şi traversaseră crize specifice, creându-şi fiecare anticorpii necesari vindecării. Pe scurt, în România anilor ’50, chiar şi în perioada celui mai crâncen stalinism, identitatea naţională, deşi trecută în plan secund, nu a fost niciodată ameninţată cu dispariţia, interzisă, pe când între Prut şi Nistru românitatea a fost, nu o dată, un cap de acuzare care a putut aduce chiar moartea. E diferenţa majoră care marchează şi statutul, şi strategiile şi legăturile literaturii scrise în fiecare provincie a românităţii cu tradiţia. Pentru scriitorii români ieşiţi din stalinism, tradiţia era mai ales modernitatea, o tradiţie estetică, interzisă în „obsedantul deeniu” de rolul de instrument de propagandă pe care comuniştii i-l imprimau literaturii, pe când pentru autorii basarabeni tradiţia era în primul rând aceea cu un mai mare potenţial naţional, deci, prin natura lucrurilor, aceea de inspiraţie folclorică, arhetipală, rurală, care reprezenta dovada spirituală a vechimii unui popor sugrumat după cucerirea sa şi anexarea Basarabiei la Imperiul ţarist şi apoi la cel sovietic. Din această pricină, marea ambiţie a literaturii eliberate de sub constrângerile ideologice a fost, în România, esteticul, pe când în Basarabia, naţionalul. Apoi: în România, intervalul dintre 1948 şi 1960 nu fusese suficient pentru ca marea literatură să alunece în uitare; chiar şi croşetaţi, cei mulţi dintre clasici fuseseră treptat publicaţi; scriitorii generaţiei ’60 îi cunoşteau foarte bine, şi-i fixaseră ca modele. Blaga, Arghezi, Barbu, apoi Bacovia sunt, de la bun început, modelele lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ion Alexandru. În Basarabia, care a stat, din 1812, decenii la rând, mai bine de un secol, de fapt, sub stăpânire rusească, legăturile cu literatura română erau dramatic întrerupte.

Şaizeciştii basarabeni descoperă cu întârziere tradiţia estetică a literaturii române şi atunci decupează din ea ceea ce le slujeşte programul de recuperare a identităţii naţionale. Ceea ce a şi explică un fenomen foarte interesant: lupta pentru identitatea naţională s-a purtat mai întâi în literatură şi abia la destui ani după ce limba română revenise în cărţi şi în plan politic şi, semnificativ, şi acolo combatanţii cei mai importanţi au fost tot scriitorii! Contactele mai degrabă sporadice dintre scriitorii basarabeni şi cei români (Grigore Vieru a fost tot printre pionieri, având nu mai puţin de trei volume publicate în România înainte de 1990) nu au putut face din literatura basarabeană o parte din literatura română, astfel încât, după ieşirea din comunism, în primă instanţă s-au resimţit mai puternic diferenţele decât apropierile. Iar principala diferenţă era, de departe, cea legată de sensul naţionalismului în cele două spaţii culturale: în România exista o saţietate, ba chiar un dezgust faţă de fundătura grotescă în care ceauşismul împinsese ideea naţională, tarată atât politic, cât şi retoric, pe când dincolo de Prut lupta pentru românitate nu se încheiase (şi nu s-a încheiat nici acum!), iar literatura nu dădea semne a se grăbi să îşi părăsească poziţiile combatante. În România comunistă esteticul devenise un instrument de luptă împotriva propagandei, a naţionalismului ca ultimă versiune a ideologiei comuniste, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, esteticul era nu un scop în sine, ci un mijloc de a întreţine vie conştiinţa naţională într-un stat rusificat, deznaţionalizat.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi