Manuale

Aş putea explica pe îndelete de ce am optat pentru o astfel de introducere, dar de ce să spunem pe scurt ceea ce am putea scrie pe lung? Mărturisesc: în toată luna august, mi s-au lipit de suflet ca timbrul de scrisoare doar trei-patru vorbe: jandarm, sinonimele acestuia, bătaie şi gaz, şi manuale. Întrucât primele vocabule au fost atât de mult răsucite pe toate feţele, culeg şi eu ce a rămas de la ospăţul zeilor mediatici şi înşir câteva gânduri despre manualele şcolare.

În primul rând, e de remarcat ipocrizia fără margini a palavragiilor care trâmbiţează fariseic despre catastrofa manualelor. Armele cu care se poartă „dezbaterea” sunt slabe, iar argumentele invocate sunt, în bună parte, de faţadă. În fond, adevărul e limpede: sunt foarte puţini aceia care au avut luciditatea de a include genocidul împotriva manualelor printre crimele în masă ale regimurilor dictatoriale, iar acest rău istoric e mai terifiant decât metaforica fantomă ideologică a lui Marx. La noi, în decurs de jumătate de veac de regim totalitar, a minţi cu manualul şcolar a devenit sinonim cu a manipula. Înainte de a fi minţit cu televizorul, poporul a fost minţit cu abecedarul.

Zică cine ce vrea să zică, dar orice profesor din învăţământul autohton ştie că şcoala românească a renunţat la manuale. Acest lucru s-a petrecut în urmă cu mai mult timp, iar un sondaj de opinie dedicat rostului manualelor în educaţia şcolară ar indica cu precizie dacă profesorii, elevii şi studenţii, deopotrivă, cred că manualele sunt forme fără fond, mai degrabă piese de puzzle ale unei afaceri decât calea de a le sădi copiilor şi tinerilor încrederea în idealul educaţiei intelectuale, şi nu numai. Această ruptură dintre protagonişti, metodă (studiul sistematic, dirijat prin mijlocirea unui manual de încredere) şi finalitate (formarea de oameni de nădejde) a măcinat grav pilonii de rezistenţă ai şcolii româneşti, iar exemplele care urmează sunt menite să întărească ipoteza.

1. Înainte de prima zi de şcoală, părinţilor şi copiilor li se inoculează ideea că studiul după manual nu constituie un travaliu suficient de meritoriu pentru a atinge rezultate de învăţare optime. Pentru a face performanţă e nevoie, tataie, de materiale auxiliare, de mijloace ajutătoare, de resurse concurente manualului, care, în chip invariabil, ar avea un randament mai bun. În bătălia dintre auxiliarele cele bune şi manualele cele rele se creează un handicap şi se impune o discreditare. Cine vrea performanţă ar face bine să renunţe din prima clipă la ideea că manualul – indiferent că e alternativ sau unic – ar fi cumva un instrument folositor. Nu, nu e!, zice ispita. E doar o convenţie, o aparenţă fără esenţă. Rezultatul? Nici profesorii, nici elevii nu sunt mulţumiţi de manualele pe care, în teorie, ar trebui să le valorifice cu mult folos.

2. Retorica de demonizare a manualelor pare să se fi consolidat de sus în jos, nu de jos în sus. Prin aceasta semnalez că stigmatizarea manualelor pare să se fi împânzit mai curând dinspre mediul elitei universitare înspre piaţa mai largă a educaţiei de masă decât invers, aşa cum ar fi fost, poate, de aşteptat, în condiţiile în care atât profesorii, cât şi elevii, ar fi avut motive întemeiate să îşi exprime nemulţumirea faţă de unul sau altul dintre manuale. Bine ar fi să mă înşel, însă cine scrutează grilele de promovare a personalului didactic universitar ar putea constata că ideea de a elabora un manual ocupă un penibil loc de cenuşăreasă în economia educaţiei universitare. Din prisma criteriilor şi punctajelor de promovare, a realiza un manual echivalează, în anumite domenii, cu lucrul la Cooperativa Munca în Zadar. În schimb, se încurajează cu avânt ingineresc atingerea unor performanţe publicistice vecine cu absurdul, în detrimentul orizontului de aşteptări al studenţilor şi în deplină indiferenţă faţă de solicitările de pe piaţa vie a muncii. Mai apoi, unii dintre studenţii crescuţi fără manuale devin profesori fără nevoie de manuale, aşa că, prin mimetism, agonia manualelor din amfiteatre se prelungeşte în brambureala manualelor şcolare din învăţământul preuniversitar. Unde nu-i cap, vai de picioare!

3. Învăţământul fără manuale de încredere e ca un drum fără marcaje de trafic. Prin urmare, fiecare e liber să meargă pe unde îi pofteşte inima. Ca profesor de limbă şi literatură română am putut constata că – în conjuncţie cu babilonia curriculară, în fapt un simptom al uraganelor care au erodat mediul politic – lipsa de prestigiu şi de credibilitate a manualelor a favorizat, pe alocuri, o inedită pedagogie a solidarităţii dintre învăţător şi învăţăcel. Fără să înţeleagă arhitectura şi mizele călăuzitoare ale unui manual bun, elevii cred totuşi în profesorii lor, chiar şi în cei în care, de altfel, nu s-ar cuveni să creadă. În astfel de cazuri în care omul s-a substituit cărţii de învăţătură rezultatele pot fi spectaculoase, şi în bine, şi în rău: acolo unde profesorul e bun, până şi cea mai modestă clasă tinde să depăşească bariere, acolo unde profesorul e un zeu întunecat, chiar şi în cele mai luminoase suflete se înfiripă umbra rece a mefienţei.

4. Manuale mincinoase şi prost întocmite s-au tipărit pe la noi de muultă vreme (a se vedea, de pildă, pleiada îngrozitoare de neadevăruri din manualele publicate în perioada comunistă). Indignarea fariseică e, prin urmare, superficială şi nu rezolvă nimic. După mine, o întrebare-cheie ar fi dacă se mai poate cumva interveni în ritmul distructiv al mecanicii de fond, pentru a deturna pulverizarea ultimului dram de încredere în abilitatea de a elabora şi de a fructifica manuale cu potenţial formativ corect, clar, elegant şi potrivit cu timpurile în care trăim. O a doua întrebare, mult mai grea, poate face obiectul multor texte de gazetă: de ce au dispărut părinţii din peisajul şcolii româneşti? Lor nu le pasă, oare, de ceea ce li se întâmplă copiii lor?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi