Nu huli

Pe cei care fie din prea multă ştiinţă, fie din orgoliu, fie mânaţi de vreo patimă obscură fac lucrul acesta, îi îndemn să citească Patericul, unde printre altele, se spune: „Fără ţinerea poruncilor dumnezeieşti nimeni nu dobândeşte nici o virtute.“

*

Tentaţia dobândirii puterii absolute, inclusiv aceea de creare a unei lumi noi, a bântuit multe spirite începând cu antichitatea şi până în prezent. În fond şi Napoleon, şi Hitler, ca să nu mai vorbim de Lenin, Stalin, Mao sau chiar Ceauşescu au încercat să schimbe lumea după chipul şi asemănarea lor. Crearea omului nou şi a unei societăţi mai drepte s-a soldat întotdeauna cu eşec. Între timp însă lumea a evoluat, iar mijloacele de dominare s-au pervertit, căpătând forme din ce în mai subtile, mai halucinante. Setea de putere a rămas însă aceeaşi. Spaţiul real s-a intersectat cu cel virtual, dând naştere la noi tentaţii.

*

Dacă şi blândele animale, cum spune Blaga – chiar şi cele mai crude dintre ele îşi au blândeţea şi tandreţea lor – , dacă şi atomii sau particule elementare ar fi însetate de putere, încercând să-şi depăşească condiţia şi legea firii, cum e omul, şi s-ar înarma până în dinţi, atunci tot universul ar fi dat peste cap. Dar toate îşi urmează mersul în afară de om. De aceea, secundele existenţei noastre, de fiinţe raţionale, sunt numărate, şi dacă nu ne oprim din expansiune şi nu ne asumăm condiţia limitelor noastre, sfârşitul civilizaţiei umane va fi mult mai aproape decât ne închipuim.

*

Sfântul Scaun a aprobat sau urmează să aprobe modificarea textului rugăciunii Tatăl Nostru, considerând că versul „şi nu ne duce pe noi în ispită“ nu este potrivită cu spiritul Noului Testament, aşa şi textul cuprinzând jurământul pe care îl depun miniştri la învestitură în faţa preşedintelui ţării, ar trebui să sufere unele modificări. În sensul că – după cum a afirmat preşedintele Băsescu – România, pentru a intra în structurile europene şi euroatlantice, a trebuit să cedeze sau a chiar a cedat (nu se ştie exact cui, şi nici pentru cât timp) o parte din suveranitatea sa. Or, în textul jurământului pe care-l depun membri cabinetului în faţa preşedintelui se stipulează că aceştia vor apăra suveranitatea şi independenţa ţării. Care suveranitate, odată ce aceasta nu ne mai aparţine? De ce jură strâmb miniştri, şi toţi demnitarii, inclusiv preşedintele, la depunerea jurămintelor oficiale?! De ce nu sesizează avocatul poporului Curtea Constituţională să se pronunţe asupra acestui fapt?!

Dar avocatului poporului se află în imposibilitatea de-a acţiona. Ca înalt funcţionar public a depus sub drapel şi el acelaşi jurământ. La fel s-a întâmplat şi cu membri Curţii Constituţionale. Au jurat şi ei cu mâna pe Biblie că vor apăra suveranitatea statului român.

Constituţia României precizează faptul că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.“

Tot Constituţia ne atrage atenţia supra faptului că: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.“ Şi odată ce suveranitatea nu poate fi exercitată de nici o persoană şi de nici un grup, asta înseamnă că nici o persoană şi nici un grup constituit nu pot ceda nici o mică părticică din prerogativele legate de suveranitate. Cedarea unei părţi a suveranităţii ar trebui mai întâi să fie dezbătută public, definită precis, pe paragrafe, şi apoi supusă referendumului. Nici preşedintele, nici Parlamentul României, conform Constituţiei, nu pot decide în acest sens, decât prin încălcarea legii supreme.

Ne aflăm într-o situaţie mai mult decât ambiguă. Nimeni nu ştie dacă suveranitatea a constituit sau n-a constituit obiectul unor negocieri politice purtate pe sub masă. Nu ştim nici când s-a întâmplat asta şi dacă într-adevăr s-a întâmplat. Urmărind însă cursul evenimentelor ce au avut loc şi au loc în România, tindem să tragem concluzia că preşedintele Băsescu nu a vorbit în vânt: gura păcătosului adevăr grăieşte. Şi alegerile prezidenţiale din perioada sa, şi referendumul prin care practic să fie demis stau sub semnul întrebării. Există suspiciunea că deciziile au venit din altă parte.

Ne aflăm împotmoliţi în lanţul slăbiciunilor. Jurământul strâmb e pedepsit de lege, iar normele bisericii îl pun sub semnul blestemului. Pentru a scăpa de blestem e nevoie de mărturisire şi de pocăinţă. Cu privire la suveranitate, preşedintele Băsescu a mărturisit o parte din adevăr. Cealaltă parte a ascuns-o sub preş. Cât despre pocăinţă, să avem, totuşi, pardon! Aţi uitat cumva că trăim în ţara lui Caragiale, unde nu există pocăinţă, şi unde chiar şi blestemul, din pricina pervertirii firii tinde să se transforme în virtute?!

*

Într-un articol dedicat lui Samuel Beckett, Eugen Ionescu spune că nu condiţia socială sau politică îl împinge pe om spre suferinţă. Suferinţa omului are o cauză existenţială şi o alta ancestrală, metafizică. „Toate societăţile sunt rele, întreaga omenire, întreaga creaţie trăieşte de la început în suferinţă. Dacă devii conştient de lucrul acesta, nu poţi să nu suferi. Dacă nu devii conştient de el, îl resimţi ca pe o suferinţă inconştientă. A te naşte şi a muri, iar între naştere şi moarte a ucide pentru a te hrăni nu e admisibil. Creaţiunea e ratată. Trebuie refăcută. Nu ne vorbesc Cărţile Sfinte de o lume reînnoită?“ Prin urmare răul trebuie căutat în modul în care a fost croită lumea. Setea de putere, de dominaţie asupra celorlalţi, ţine în fond de supravieţuire. „Condiţia socială nu face decât să atenueze întrucâtva sau să agraveze răul fundamental de-a fi în lume; orice viaţă înseamnă luptă şi suferinţă. Întregul univers e suferinţă: agresiune, apărare – iată esenţa vieţii. Ne apărăm, luptăm unii contra altora, ne devorăm unii pe alţii, ca să mănânci, eşti obligat să ucizi, deoarece trăim într-o economie închisă: nimic nu vine de aiurea… Fiecare parte agonizează pentru toţi şi pentru totul. Moleculele noastre se devoră şi ele unele pe altele. Dacă priveşti la microscop o picătură de apă ori o picătură de sânge, vezi în ea război, destrucţie, masacru… Asta-i legea naturii, legea vieţii“, afirmă Eugen Ionescu. Dacă Dumnezeu doreşte, după cum spun Cărţile Sfinte, să facă o lume nouă, atunci ar trebui s-o facă după alte legi şi alte principii. Răul existenţial ce propulsează setea de putere nu-l pot stopa nici democraţiile, nici revoluţiile, care, după cum spune autorul Rinocerilor, nu fac decât „să înfunde şi mai adânc omul în nenorocirea lui“.

*

Totuşi, ce se întâmplă în Franţa lui Macron? E o nouă Comună din Paris? E o erupţie interioară sau un fenomen indus? Revendicările au plecat de la o chestiune clară: creşterea preţurilor la carburanţi. Francezii nu vor să cheltuiască mai mult pe combustibil şi utilităţi. În România, de pildă, carburanţii şi energia s-au scumpit de mai multe ori pe parcursul anului. Şi nimeni n-a ieşit în stradă. La noi strada a fost imună la creştere de preţuri. Dar a fost foarte sensibilă la problemele justiţiei. Aproape radicală. S-au scumpit, de pildă, de curând, curentul şi gazul. Deşi facturile îi ustură la buzunare pe fiecare, n-am văzut ca lumea să se agite. Nimeni nu protestează, nimeni nu cheamă lumea să iasă în piaţa publică. Într-un cuvânt,la noi lumea e resemnată sau preocupată să rezolve problemele încâlcite ale justiţiei. Toţi ridicăm neputincioşi din umeri: „Păi dacă trebuie să ne aliniem la preţurile europene, n-avem ce face, ne aliniem.“ Foarte puţini îşi pun întrebarea: dar de ce ne aliniem? Nu cumva alinierea asta e impusă de faptul că reţelele de distribuţie aparţin companiilor străine? Nu cumva aceste companii au tot interesul ca preţurile să urce, tocmai ca să obţină beneficii mult mai mari, iar forurile de conducere europene, după cum e şi normal, apără profitul propriilor lor companii? Că doar n-o să ne apere, nu-i aşa, sărăcia şi nevoile, şi neamul?!

Cea ce se întâmplă în Franţa e un fenomen inexplicabil. După Brexit, Parisul, prin amploarea protestelor, brusc a devenit cireaşa de pe tortul Uniunii. Oare într-adevăr, Europa se deşiră ca un ciorap de nailon pus pe cap? În folosul cui?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist