O călătorie în timp (2)

Trenul a ajuns la ora prevăzută la Hauptbahnhof München. Reşiţeanul mi-a propus ca el să coboare şi să stea în faţa geamului, iar eu să-i dau bagajele prin fereastră. O idee deloc proastă.

"Am eu grijă de bagaje, ia căutaţi dumneavoastră un cărucior", a fost următoarea lui propunere. Fiind sensibil mai tânăr, m-am executat. M-am dus, am găsit un cărucior de bagaje, am constatat că trebuia să ai o monedă de o marcă, din fericire aveam una. Ne-am urcat bagajele pe cărucior şi-am părăsit peronul. Eu unul aveam două ore la dispoziţie până la trenul de legătură, reşiţeanul căuta un birou de bagaje ca să-şi lase catrafusele acolo. Nu l-a găsit imediat, dar a văzut un călător care dădea să-şi lase căruciorul, l-a rugat să i-l dea lui şi l-a şi primit – fără să-i dea omului moneda de-o marcă. Hm, mă gândeam, uite cum reşiţeanul meu mai făcea şi o mică afacere!

Dar, de, de-acum eram stăpânul unic al căruciorului şi am dat liber o tură prin hala Gării Centrale din München. Mai întâi, mi-am procurat biletul suplimentar pentru trenul de legătură (aveam de plătit aşanumitul Zuschlag, neinclus în biletul luat din România), apoi mi-am împins căruciorul într-o librărie, am ochit numaidecât două traduceri din Eliade ("Bei den Zigeunerinnen" şi "Das Heilige und das Profane") şi trei traduceri din Panait Istrati ("Onkel Anghel", "Kyra Kyralina" şi "Die Haiducken"). Evident, n-am cumpărat nimic. Am ieşit din librăria de gară ca să intru într-un un chioşc de ziare, în care am admirat presă de pe tot mapamondul, inclusiv din România: Curentul, Curierul românesc şi Baricada. De cumpărat am cumpărat, ca lectură de tren, Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Apoi am sunat-o pe sora mea de la Herrenberg. Când am pus receptorul înapoi în furcă, telefonul public a scuipat un şiling austriac (pesemne nu-i căzuse bine…) pe post de rest. De, nici pe departe de valoarea unei mărci, dar orişicât, vorba aceea, was größer ist als eine Laus, das hebt man aus und trägt’s nach Haus! Tot ce-i mai mare decât un păduche culegi de pe jos şi-l duci acasă!

Când m-am regăsit, în fine, iarăşi în tren, am încercat eu să citesc prin ziarul cumpărat, dar ochii-mi alunecau mereu de pe pagina de ziar înspre afară, spre peisajele germane ce se perindau prin faţa ferestrei: eram uluit de cvasi-perfecţiunea imaginilor mai întâi bavareze, apoi baden-württembergheze. Totul părea o unică mare reclamă cu bucăţi verzi, negre, cenuşii de câmp, făr‘ de zăpadă, care păreau mai toate trasate cu rigla!

Cu toate că fusesem avertizat că în gări şi în trenuri (mai ales) toate-s sensibil mai scumpe, nu m-am putut abţine şi m-am dus până-n bistroul trenului ca să iau o cafea şi-un sandviş cu şuncă, caşcaval şi salată: 10 DM! Pe care numaidecât i-am transformat în lei: "doar" 1500!!! Hm, poate ar cam trebui să mă dezobişnuiesc de treaba asta, pur şi simplu ca să mă mai şi bucur de una sau alta – dar de reuşit n-am prea reuşit…

La Karlsruhe n-am avut de aşteptat decât 9 minute şi m-am urcat, în fine, în ultimul tren de legătură, Eurocity-ul de Milano. Încă o oră de mers până la Freiburg im Breisgau. Am găsit un loc. În jur, o familie de italieni care părea să meargă din noua patrie în vizită spre vechea patrie. Mai încolo, un grup de olandeze, olandeze care când vorbeau în olandeză, când în engleză. Una dintre ele asculta muzică de pe un walkman, alta citea (mă rog) "The Illustrated Book of Sexual Records"… Vizavi de mine stătea un student care pesemne se-ntorcea din vacanţa de iarnă şi era adâncit într-un manual de medicină.

După aproape două zile de călătorie, am ajuns la Freiburg, am coborât din tren, mi-am lăsat bagajul la biroul de bagaje, apoi m-am dus agale până spre centrul oraşului. Era o zi de sărbătoare, toate magazinele închise, totul gol şi plin deopotrivă: goale de oameni magazinele, preapline de mărfuri rafturile lor. Cum ar veni, numai marfă de export. Sau de import. Ce să mai: doar marfă de marfă.

După ce-am dibuit Universitatea, am sunat la oamenii la care urma să stau în gazdă. Mi s-a explicat că trebuie să iau tramvaiul 1 până-n capăt de linie, de unde apoi să iau autobuzul 17 până-n Kappel. Am întrebat, cât ar costa un taxi. "Circa 20 DM!" "3000 Lei!!!", am socotit numaidecât în cap. Am stat niţel pe gânduri, apoi, dintr-un impuls aşa, mai nesăsesc, am decis să iau taxiul. Gata cu atâta urcat şi coborât cu bagajele grele de România!

Când am ajuns în suburbia Kappel (un sat înghiţit de oraş), am avut de plătit 18 mărci. Ehei, orişicât, economisisem 300 de lei!

Era început de ianuarie 1992. Mă aflam pentru prima dată în străinătate, pentru prima oară-n Occident pe deasupra, pentru prima oară-n RFG. În Germania, adică.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist