O masă la un restaurant de o stea Michelin din Valencia

Așa că, încă din ianuarie, pe când îmi programam concediul din vară, am căutat în orașul unde urma să merg în vacanță, Valencia, un astfel de restaurant. Am găsit unul chiar în apropiere de hotelul unde urma să fiu cazat – restaurantul La Sucursal, care se află în port, într-o clădire nouă (Veles e Vents) și ocupă întregul ultim etaj.

Pentru cei fără dare de mână care doresc neapărat să-și realizeze visul de a gusta mâncare din asta stilată, unele restaurantele cu stele Michelin oferă și meniuri fixe – pentru o anumită sumă, guști din mai multe feluri de mâncare. În cazul restaurantului La Sucursal am descoperit că au (aveau) trei astfel de meniuri fixe – Executive (45 euro), Barca (60 de euro) și Noche (90 euro).

Nu se poate merge altfel decât cu rezervare și fiindcă website-ul La Sucursal mi s-a părut un pic confuzionant, am decis să fac rezervarea de pe un alt site, specializat în domeniul ăsta – El Tenedor.  Am ales meniul de 45 de euro iar în ziua cu pricina m-am prezentat la restaurant. Singura cale de acces pentru ultimul etaj era prin intermediul lifturilor. Care nu prea mergeau – erau patru, am tot apăsat pe butoane și nu se întâmpla nimic. După vreo cinci minute de butonat, una din uși s-a deschis și am intrat. Apoi au urmat alte cinci minute în care tot apăsam butoanele, dar liftul nu se urnea. În final a pornit și am ajuns la ultimul etaj.

Cu vedere la China

Am intrat și ne-am îndreptat către o tejghea de unde ne scana din priviri o domnișoară în uniformă. I-am spus că avem rezervare, ne-a condus într-o zonă unde erau vreo patru mese și ne-a invitat să ne alegem una. Restaurantul are ferestre panoramice pe trei dintre laturile clădirii – unele au vedere către bulevardele orașului, altele către portul turistic plin de iahturi și veliere de lux. Nouă ne-a dat cu vedere la containere (adică la China), la portul comercial, dar nu m-am supărat fiindcă m-am gândit că astea-s locurile pentru nevoiașii care vin la meniul fix (apropo, restaurantul era absolut gol, se foaiu doar niște chelneri și bucătari).

I-am zis domnișoarei în uniformă că am făcut rezervare pentru meniul Executive (de 45 euro) și ea ne-a zis că nu mai există acel meniu de mult timp și să-i arăt de pe ce site am făcut rezervarea. I-am spus că nu-i problemă, vom alege următorul meniu ca valoare (Barca, de 60 euro de persoană) dar am scos telefonul și i-am arătat rezervarea de la El Tenedor, ca eventual să-i contacteze și să le spună că acel meniu nu mai e disponibil.

A apărut apoi un tânăr chelner, care mi-a adus pentru început meniul de vinuri. L-am frunzărit un pic, am constatat uimit că aveau vinuri și la 5000 de euro, dar l-am ales pe cel mai ieftin – un vin roșu de Mallorca, Tanuki Bob (32 euro sticla). Un vin care mi-a plăcut foarte mult (cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată).

Vine mâncarea

Apoi au început să vină mâncărurile. Trebuia să mă gândesc că un meniu care se cheamă  Barca este constituit din pește, fructe de mare, etc, și deci vinul ales de mine nu s-ar potrivi (parcă îl și văd, cu ochii minții, pe prietenul meu gurmand Marius reproșându-mi zgomotos – "Uăi, țărane, vin roșu la pește?"), dar de-acum era prea târziu și eu oricum sunt fan vinuri roșii și de fapt mie mi-a plăcut maxim combinația.

Tânârul chelner, foarte atent, venea cu câte un fel, le așeza foarte precaut, după care se muta în fața noastră și ne spunea pe îndelete ce conține acel fel. Ideal ar fi fost dacă restaurantul ar fi pus pe net și niște tutoriale video despre cum trebuie mâncate felurile astea, cum trebuie apucate, etc…

Dar iată meniul complet:

APPETIZERS
1. Cod brandade sandwich and Mentaiko roe
2. Dentelle, red prawn and meringue of coconut milk
3. Velvet crab cajun and umibasi

STARTERS
4. Anchovy, piparra gel, cucumber and rasberry pericana
5. Roasted duck, crunchy chicken skin and eel juice
6. Fish from the market and sea urchin hollandaise sauce
7. Red muller creamy rice

DESSERT
8. Blood orange and rhubarb ice-cream and sweet citrus milk caramel

Să le luăm pe rând (scuze, traducerea poate fi stângace uneori)

1. Scovergi din emulsie de cod sărat și ulei de măsline, cu icre Mentaiko

(notă – se mănâncă doar scovergile, piatra pe care au fost aduse e luată înapoi)

2. Dantelă, crevete roșu și bezele de lapte de cocos

(din nou notă – se mănăncă numai partea de sus, suportul e tot dintr-un fel de piatră)

3. Crab cajun și umeboshi (fructe japoneze ume, fermentate)

(mai e nevoie să vă zic că pietrișul nu e comestibil?)

4. Anșoa, gel de piparra (ardei iute basc), castravete și salsa pericana de căpșuni

(atenție, bol de piatră)

5. Rață prăjită, pusă între două bucăți de piele de pui crocantă și sos de anghilă

6. Peștele zilei de la piață (doradă, în cazul meu), cu sos de olandez de arici de mare

7. Orez cremos cu zeamă de barbun roșu

8. Desert – Înghețată de portocală roșie, rubarbă și caramel de citrice

OK, se impun câteva întrebări:

1. Mi-a plăcut meniul? Da, maxim.

2. Aș mai mânca la astfel de restaurante? Dacă aș avea banii lui Țiriac, numai la astfel de restaurante aș mânca.

3. A fost suficientă mâncare? Sau să reformulez întrebarea – am simțit nevoia, când am ieșit de-acolo să merg să-mi cumpăr un hamburgher? Nu, n-a fost nevoie.
Nici după două ore? Nu, nici după două ore.

Concluzia – a fost o experință care a meritat. Așa cum spuneam, restaurantul era gol, iar în mijlocul lui era o insulă, un loc unde bucătarii pregăteau mâncarea, cu gesturi precise și elegante, ca într-o coregrafie studiată. Am avut impresia că întreg restaurantul era doar la dispoziția noastră.

PS – L-am învățat și pe tânărul chelner un cuvânt esențial pentru cariera sa. Când mi-a adus nota de plată, într-o mare cutie transparentă de plastic,  m-am pregătit să plătesc cu cardul și l-am întrebat despre bacșis (poate fi adăugat la nota plătită cu cardul). "How about the tip?" l-am întrebat, iar el mi-a răspuns zâmbind încurcat "Sorry, sir, my english is not very good. I dont know what tip is…*" Hă, hă, mi-am zis, frățioare, ăsta e primul cuvânt pe care ar trebui să-l învețe un chelner. Am luat o bancnotă de 20 de euro, am pus-o în cutie și i-am zis "This is the tip, my friend!", iar el a zâmbit satisfăcut.

(ar mai fi o explicație pentru neștiința tânărului chelner – poate că a vrut să îmi sugereze că la restaurantul respectiv nu se primesc bacșișuri, dar nu prea îmi vine să cred asta)