O ruină istorică

Reiau aici semnalul de acum cinci ani cu sentimentul apăsător că vorbesc în pustiu:

„În mod cu totul legitim, mass-media ieşeană a atras atenţia asupra stării deplorabile în care se găseşte investiţia care trebuia să lărgească sediul Arhivelor Naţionale din Iaşi cu un nou corp. Rod al simpatiei fostului primar Simirad pentru conducerea arhivelor din acel timp şi a lipsei cronice de spaţiu care a împiedicat, de mai bine de două decenii, preluarea de fonduri istorice la Iaşi, extinderea a reprezentat un parteneriat între autorităţile locale şi Ministerul de Interne în care Primăria a oferit terenul şi a pornit construcţia (temelie, subsol, structură de rezistenţă, asterială, acoperiş şi pereţi exteriori din BCA) urmând ca ministerul să încheie investiţia şi să o doteze corespunzător. Din nefericire, obligaţiile asumate prin semnătură de ministrul Dudu Ionescu nu au mai fost respectate de M.A.I., clădirea fiind lăsată în paragină în ultimii 15 ani (acum 20, n.n.).

Puţină lume ştie că, în România, Arhivele Statului (redenumite de regimul Iliescu Arhivele Naţionale) sunt, în conformitate cu legislaţia stalinistă, în situaţia unică în Europa de a se afla în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Cu un statut ambiguu, fără a fi măcar asimilată unei direcţii a ministerului, cu un buget scheletic şi centralizat, fără a fi ordonator de credite, instituţia arhivelor, alcătuită din conducerea centrală şi servicii şi birouri judeţene, este Cenuşăreasa acestui minister. Cu excepţia conducerii din Bucureşti şi a Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, toate celelalte arhive, mai mari sau mai mici, sunt deservite financiar şi logistic de Inspectoratele judeţene de poliţie din bugetul alocat acestora prin mărinimia I.G.P.R. (Inspectoratul General al Poliţiei Române) întotdeauna insuficient pentru nevoile judeţene ale poliţiei însăşi.

De altfel, pentru că legea o cere, clădirile şi inventarul complet al arhivelor sunt în proprietatea inspectoratelor de poliţie (care altfel ar fi împiedicate de Curtea de Conturi să le finanţeze). Pe scurt, cea mai importantă instituţie păstrătoare a dovezilor identităţii şi continuităţii istorice, singura capabilă să documenteze buna guvernare, se află, în România, într-o situţie umilitoare şi inacceptabilă din perspectiva organizării sale instituţionale, a patrimoniului şi a bugetului. De ce trenează această situaţie?

Pentru că niciunuia dintre decidenţi nu le pasă! Nici Primului-Ministru, nici Ministrului de Interne, nici parlamentarilor. Toţi au cu totul alte priorităţi decât rezolvarea prin lege a problemelor Arhivelor Naţionale. Cu excepţia scurtului mandat al lui Mihai-Răzvan Ungureanu, din 2012, singurul care a dispus refacerea studiului de fezabilitate odată cu expertizarea structurii de rezistenţă şi care a trecut prin Comisia Tehnico-Economică a M.A.I. un deviz de 5 milioane de euro pentru terminarea lucrărilor (la preţurile de atunci, n.n.), nimeni nu a mai mişcat vreun deget pentru rezolvarea situaţiei grave de la cea de-a doua, ca mărime şi valore, arhivă a ţării. Ba mai mult, când a fost ministru Vasile Blaga a înşfăcat dezinvolt banii de investiţii ai Iaşului şi i-a direcţionat către un complice de partid pentru a face un sediu nou la Bihor, care s-a şi degradat după cinci ani, continuând dezinvolt politica de discriminare a Moldovei şi de sabotare a Iaşului.

Faptul că Arhivele Naţionale nu sunt ordonator de credit le împiedică şi să acceseze proiecte europene, nefiind eligibile pentru acestea. În plus, puţinii bani alocaţi I.P.J.-ului de la Iaşi au fost folosiţi cu prioritate, aşa cum era şi firesc după procesele câştigate de nelegiuţi la CEDO, pentru refacerea arestului la standarde europene, să nu mai sufere diverşi politicieni locali când sunt cazaţi acolo.

Ce e de făcut? Dacă ar fi după mine, aş transforma Arhivele Naţionale într-o agenţie naţională în subordinea Secretariatului General al Guvernului, aşa cum s-ar cuveni, cu inventare, patrimoniu şi buget propriu, conform Strategiei Naţionale în domeniu adoptate de guvern (inclusiv cu estimările de finanţare) încă de acum trei ani. Apoi aş scoate la licitaţie internaţională proiectarea şi execuţia.

Care e situaţia astăzi? După multe adrese şi memorii, după un discurs înflăcărat, susţinut cu urale de colegii din sală, la şedinţa de bilanţ făcută în prezenţa conducerii ministerului, după o discuţie lămuritoare cu secretarul-general al M.A.I. şi lungi pertractări cu Direcţia Logistică şi cu I.G.P.R.-ul bucureştean, a fost deschis un credit de angajament (adică bani virtuali pe baza cărora să se poată întocmi documentaţiile preliminare) care să permită specialiştilor (sic!, că e doar un singur om, mare şi lat!) de la logistica poliţiei ieşene să alcătuiască, gratis, caietul de sarcini pentru a scoate la licitaţie servicii de reproiectare a investiţiei astfel încât să se poată estima în bugetele anilor viitori costurile necesare pentru definitivarea construcţiei. În discuţia avută la Iaşi, cu o lună în urmă, îi spuneam şefului de investiţii de la minister că mai am zece ani până la pensie, deci că încă am răbdare. Oricum, le mulţumesc colegilor de la I.P.J. Iaşi pentru eforturile pe care le fac pentru noi, în ciuda situaţiei dezastruoase pe care o au ei înşişi de gestionat la patrimoniul imobiliar propriu din oraş şi din judeţ. Se întrevăd, totuşi, pâlpâiri de speranţă pentru viitorul nu foarte îndepărtat.

Până atunci, feriţi-vă să treceţi pe acolo nu numai pentru că ar putea vreun homeless să vă sară la gât, dar acoperişul, din care asteriala a fost tăiată bucată cu bucată pentru nevoile „sociale” ale defavorizaţilor, deja e pe jumătate prăbuşit.”

Post scriptum. După un trist obicei, IGPR-ul a blocat atunci proiectarea şi execuţia creditului de angajament înşfăcând banii la Bucureşti pentru „alte priorităţi”. Între timp, mai am doar cinci ani până la pensie şi nu prea mai am răbdare.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor