OAMENII CETĂȚII: Gloria cea necăutată a Gloriei Lăcătuşu

Grigore ILISEI

Prenumele este şi un sigiliu purtător de semne identitare, îndeosebi dacă cel apelat cu acesta îl încarcă de semnificaţii printr-o lucrare cu valenţe singularizatoare. În interogaţiile mele pe acest tărâm mi-am pus o asemenea întrebare îndată ce am cunoscut-o pe Gloria Lăcătuşu în anul 1970, când ea intra în echipa redacţională a Radioului Iaşi. Aş fi vrut să ştiu ce i-a determinat pe părinţii ei să-i dea la botez acest prenume, cu semantica lui bine-cunoscută. Mi-am zis, neîndrăznind să caut posibilul răspuns la sursă, că această desemnare fusese un fel de binecuvântare întru bucuria gloriei dorite. În acel an, când Gloria şi-a început prodigioasa ei carieră de om de radio, eu eram corespondentul Radioului Bucureşti. Ne întâlneam, vrând, nevrând, mai rar, ca să-mi fi dat seama dacă între prenume şi ceea ce făptuia Gloria exista o corespondenţă. În 1973, când am fost numit redactor şef adjunct al Radioului Iaşi, am devenit colegi şi zi de zi m-am încredinţat că aveam de a face cu o potrivire fără cusur între prenume şi ceea ce reprezenta fiinţa aceasta gingaşă şi puternică, totodată. În exerciţiul colaborării noastre, vreme de aproape două decenii, înainte şi după 1989, i-am desluşit firea, caracterul, personalitatea sa atât de pregnantă şi originală. Onomastica se armoniza perfect cu ce era în viaţa de toate zilele colega mea. Nici pe departe Gloria Lăcătuşu nu umbla după glorie, dar aceasta era parte intrinsecă a ei. Avea o sensibilitate aparte şi acea calitatea preţioasă de a vedea frumosul, acolo unde alţii nu-l percepeau. Vibra ca o coardă de vioară la cea mai mică atingere cu frumuseţea lumii, aceea despre care atât de minunat a scris Dostoievski. Zămislea atunci, sub iradierea unei emoţii puternice, genuine, cuvintele potir şi te poftea să te împărtăşeşti din mirabilul peste care ea avusese norocul să dea. Nu voia să se bucure singură, ci laolaltă. Şi astfel se încununa cu glorie, una pe care nu o căuta cu dinadinsul, ci i se dăruia firesc. Cu harurile-daruri, precum uimirea mereu reavănă, rostirea psalmodică, perseverenţa, răbdarea şi puterea de muncă parcă fără istov, Gloria Lăcătuşu dobândea cheile deschiderii multor uşi, ale vederii nevăzutului ferecat şi ale revelării tărâmului fermecat.

În acest mod săvârşindu-se zi de zi truda ei de slujitor cinstit al cuvântului în eter şi pagină scrisă,Gloria Lăcătuşu şi-a făurit un nume glorios în breasla sa. Avea iscusinţa de a ajunge uşor la inimile celor care-i ascultau emisiunile. Ştia să întrebe, să asculte răspunsurile şi să se adreseze de-a dreptul cu cele aflate ascultătorilor. Izbutea pentru că în demersul ei avea la îndemână mijloace redutabile, raţiunea, meşteşugul bine stăpânit şi mai ales iubirea. Aceea a semenilor. I-am încredinţat în 1973 realizarea unei rubrici la o nouă emisiune lansată atunci, ce avea să fie una de mare succes în deceniile ‚70, ’80, ale secolului trecut pe lungimea de undă a Radioului Iaşi, „Perpetuum duminical”. Era un dialog cu o personalitate de marcă ca invitat al radioprogramului. Aducea de fiecare dată oameni care aveau ce spune. Prezenţa ei conferea un plus de interes pentru auditori şi rubrica se constituia într-un moment nodal al emisiunii. Gloria Lăcătuşu a câştigat în acei ani notorietate şi acel inconfundabil timbru propriu. Era îndrăgită de public. Acesta, atunci când pronunţa Radio Iaşi, o avea automat în minte şi pe Gloria Lăcătuşu. După formula de azi reprezenta un brand. Această realitate, ce era evidentă, mi-a fost confirmată şi de rezultatele unui sondaj de opinie publică pe care l-am făcut în acea vreme sub bagheta sociologului de mare autoritate Pavel Câmpeanu pentru a cunoaşte nivelul audienţei postului şi doleanţele publicului său din Moldova, unul numeros. Gloria Lăcătuşu se găsea în topul celor mai preţuiţi realizatori.

Radio Iaşi a fost şi este marea ei dragoste. O mărturisesc şi cărţile pe care le-a dedicat instituţiei cu care s-a identificat, „Casa glasurilor noastre”, Editura Cronica, Iaşi, 1996, şi „Cartea undelor”, Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2003. Dar Gloria Lăcătuşu s-a manifestat cu talent şi prestanţă şi în literatură, publicistică şi critica de artă. Scrisul ei, despre care Doina Uricaru remarca că pune în evidenţă „sensibilitatea şi darul (…) de a scoate din anonimat destine şi pasiuni de excepţie”, se distinge prin verbul mustos şi expresiv, prin coloratura poematică şi arta sugestiilor fine şi simbolurilor miezoase, dar şi cu abordările de factură eseistică. A probat şi o chemare specială pentru hermeneutica artelor frumoase, ceea ce era firesc dacă avem în vedere că una dintre valorile fundamentale în care credea cu tărie era frumosul. Se simţea hărăzită să-l slujească. Se îndrepta în tălmăcirea tâlcurilor creaţiei plastice spre descifrarea tainelor genezei actului artistic. Cultivând această direcţie, urmărea să pătrundă esenţele, ceea ce-i şi reuşea, cum aveam să o constat pregătind albumul „Adrian Podoleanu”, ce se va lansa în vara acestui an la Muzeul de Artă din Iaşi. În documentarea mea am dat peste un amplu şi incitant interviu pe care Gloria Lăcătuşu l-a luat artistului pe când era muzeograf la Pinacoteca Iaşilor. A izbutit performanţa, dialogând cu meşterul, de a-l face să dea la iveală unele din tainele artei sale, ce i-au conferit unicitate de colorist şi poet al culorii. Am inclus acest preţios testimoniu despre laboratorul de creaţie alpictorului în opul ce stă să apară.

Gloria Lăcătuşu a avut şi are şi vocaţia prieteniei. Şi ea şi soţul ei, prestigiosul profesor universitar Ştefan Lăcătuşu, sunt nişte prieteni de nădejde şi ne-am considerat, eu şi Doamna mea, Ecaterina, nişte privilegiaţi să ne numărăm printre prietenii lor.

Gloriei Lăcătuşu i s-a sortit prin prenume să aibă parte de glorie. Şi-a dăruit-o în chipul ei, adică cuviincios, neostentativ, însă solid, cu temeinicia zidirilor trainice. S-a sihăstrit de o bună bucată de timp. Se bucură de copii, nepoţi şi de fiecare izbândă a confraţilor, pe care îi are în inima sa. E fericită dacă ceva bun se întâmplă în cetatea Iaşilor, venerata sa casă de suflet, şi se întristează de aude despre ceva rău. Generoasă ca întotdeauna. Aşa o găseşte pe minunata mea colegă cel de al 80-lea an pe care tocmai l-a rostuit. Nu pot decât să-i doresc să înmulţească anii şi Gloria.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist