Caută 
1 MIN
Eram la o manifestare ştiinţifică în deschiderea căreia un reputat profesor bucureştean a avut o foarte interesantă conferinţă legată de rolul şi importanţa ingineriei în dezvoltarea societăţii şi, pentru a fi mai convingător, a dat un citat din Petre Ţuţea: „Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Când i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care… – Ca să vezi, nici nu m-am gândit!”.
Ce interesant, mi-am zis, Ţuţea să vorbească aşa despre ingineri! Inginerul un fel de mic filosof! Cine s-ar fi gândit? Ştiam că Ţuţea fusese în perioada interbelică director în Ministerul Industriei şi Comerţului, devenit apoi Ministerul Economiei Naţionale şi m-am gândit că poate interacţionase cu industria şi că aşa îşi formase o idee asupra inginerilor şi asupra ingineriei ca domeniu în care se materializează rezultatele cercetărilor ştiinţifice de tip fundamental. Poate avusese prieteni din rândul inginerilor, cine să ştie?
Apoi, am avut nefericita inspiraţie să caut zicerea lui Ţuţea, nu că aş fi avut o intuiţie nemaipomenită, ci pur şi simplu din curiozitate. Astfel, am aflat că textul începea aşa: „Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi”. Apoi urma pasajul cu tăcerea nicotinică a inginerului. Oricum, Ţuţea putea alege şi alte lighioane pentru comparaţia sa, urşii au totuşi, măreţia lor, nu-i aşa? Deci nu era tocmai rău! Dacă mai punem la socoteală că este foarte probabil ca marele filosof să fi audiat pe un profesor de la Politehnica bucureşteană, lucrurile iar nu stăteau chiar rău, prin prisma competiţiei colegiale în care se află politehnicile din ţară. Dacă mai avem în vedere şi oralitatea genială a lui Ţuţea, este normal ca, prin alăturare, multe discursuri ale altora să pară mai degrabă nişte coregrafii ale necuvântătoarelor, pe lângă măiestria exprimării filosofului. Nu vom şti niciodată care a fost criteriul de comparaţie al lui Ţuţea! Oricum, ceea ce dorea el să ne spună era faptul că, pe lângă simţul practic al inginerilor, exista şi o oarece problemă de comunicare pe care o aveau aceştia, aşa cum s-ar spune în limba de lemn contemporană. Apropo de comunicare, îmi aduc aminte că prin anii '90 se tot vorbea de faptul că sursa tuturor relelor era că „… nu este o bună comunicare între instituţiile statului…”, ca şi cum unii vorbeau numai sanscrita, iar alţii înţelegeau numai greaca veche. Dar asta e altă poveste!
Este evident că nu cuvântul este principala armă a inginerilor. Ei fac calcule, proiectează, desenează, experimentează etc. De asemenea, conduc sau fac parte din colective de specialişti implicaţi în concepţie, proiectare, execuţie, mentenanţă etc. Munca inginerilor este o muncă de grup. Comunicarea în aceste grupuri, uneori foarte eterogene ca nivel şi tip de pregătire, nu este poate de cel mai înalt nivel cultural, dar este, sau ar trebui să fie, foarte eficientă. De aceea, limbajul ingineresc trebuie să fie clar, fără echivoc, uneori arid, şi să transmită în final certitudini, adică sarcini de producţie, nu îndoieli. Îndoielile apar în faza de concepţie şi proiectare, atunci când se iau decizii, când se analizează variante posibile, când se elimină cele incompatibile şi se alege soluţia optimă.
Acest clişeu cu inginerii care nu prea vorbesc a fost întreţinut de inginerii înşişi, mai ales când apărea necesitatea de a vorbi în public: „Ştiţi, noi suntem ingineri, avem alte mijloace de exprimare, poate lăsăm pe alţii să o facă…”. De fapt, toată lumea fuge de vorbitul în public. Pentru că nu le iese tuturor. Se cunosc cazuri de mari artişti sau scriitori, care se exprimau îngrozitor în public sau care evitau să o facă.
Oricum, este o greşeală să se facă aprecieri generalizatoare. Fiecare profesie îşi pune mai mult sau mai puţin amprenta asupra modului nostru de a gândi, de a vedea şi înţelege lumea, de a relaţiona cu ceilalţi, de a ne purta, chiar de a merge pe stradă (de aceea se spune că pe militari îi recunoşti „după călcătură”). Mergeam odată într-o maşină, în spatele căreia erau doi ingineri agronomi. Mă uitam pe geam. Vedeam dealuri şi câmpuri verzi. Atât! Îi aud pe cei doi din spate: „…Uite, nu prea s-a făcut porumbul… Nici grâul nu este prea grozav… Da, dar pomii arată bine… etc.”. Acelaşi peisaj, două lumi diferite!
Oricum, personal nu cred în clişeul cu inginerii care sunt nişte taciturni! Am avut de multe ori ocazia să moderez sesiuni de comunicări ştiinţifice, manifestări, simpozioane etc. la care au participat de regulă persoane de formaţie inginerească. A trebuit să utilizez fel de fel de tertipuri pentru a-i face să respecte timpii alocaţi, iar, de vreo două ori, era chiar să mă stric cu nişte oameni pe care îi apreciez mult, dar care vorbesc la fel de mult, pentru că, asta e, au şi ce spune! De aceea mi-am propus să mă ţin departe de misiunea de a tăia microfonul domnilor ingineri!
Îmi pun acum o întrebare al cărei răspuns nu-l voi afla niciodată: oare cine o fi fost acel profesor de la Politehnică ce i-a inspirat lui Ţuţea acea frază cu baletul de urşi? Şi încă o întrebare fără răspuns: Oare a văzut Ţuţea „Cartea junglei” şi felul în care dansa ursul Baloo?
Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi
