Poetul Lucian Vasiliu la cei şaptezeci de ani ai săi

Probabil că încă de la începuturile sale şi până în prezent, Lucian Vasiliu a fost cel mai tipic optzecist din toată generaţia noastră. În poezia sa întâlnim şi epicul, şi ludicul, întâlnim şi absurdul, şi logicul, şi ilogicul, şi jocul cu şah, şi jocul cu moartea; într-un cuvânt tot arsenalul pus pe muchie de cuţit ce defineşte poezia postmodernă.

Dacă pe parcursul timpului mulţi dintre noi s-au dezis de tezele şi antitezele mişcării optzeciste, căutând fiecare o portiţă de scăpare către propriului său mod de a scrie poezie, Lucian Vasiliu a rămas fidel sieşi şi fidel grupului poetic din care face şi acuma parte. De o rigurozitate ieşită din comun, poezia sa şi-a pus amprenta peste biografia sa, determinându-i cursul. Desigur, ludicul i-a jucat de multe ori feste, punându-l în situaţii din cele mai insolite. Dar Lucian Vasiliu, ca un adevărat hidalgo, a ştiut să-şi învingă propriile sale slăbiciuni, ieşind din aceste confruntări inevitabile cu sine întotdeauna biruitor. L-am cunoscut încă din vremea când locuiau în chilia sa de lângă Piaţa Nicolina înconjurat de şobolanii Bosch, care mişunau mai prin tot locul, arătându-şi mustăţile iuţi din găurile văzute şi nevăzute săpate atât în podea, cât şi în plafon şi în pereţi. Poetul îi hrănea cu metafore şi sintagme literare desprinse din tot felul de dicţionare şi din alte tomuri ascunse vederii celor mulţi. Se pare că terciul de litere le stimula instinctul de perpetuare, căci, la un moment dat, ieşind din habitatul lor, şobolanii parafizici ai lui Lucian, coborând pe ferestruică, şi-au făcut drum şi s-au mutat în chilia lui Luca Piţu, rozându-i nu numai ştiinţa de carte, ci şi conştiinţa şi ura de sine până dincolo de temeliile vizibile ale fiinţei sale de ascet cârtitor şi de filosof mânuitor de cuvinte colorate spuse în doi peri. De acolo, reveneau în şir vertical urcând pe aceeaşi ferestruică străjuită de tot felul de sintagme gramaticale, căutându-şi un loc de adăpost sub tabla de şah peste care stătea plecată umbra poetului Ioanid Romanescu, ţinând de coamă un cal între degetele sale osoase îngălbenite de tutun.

Deseori i-am vizitat, în perioada anilor optzeci, această vizuină, unde poetul se simţea în largul lui, deşi locul era extrem de strâmt. Şi această fiindcă în modestul său habitat toate se aflau la locul lor. Şi cămara, şi călimara, şi acul, şi aţa, şi boldurile, şi imboldurile cu care îşi îndemna confraţii să se apuce de scris. Cred că şi în toiul nopţii, stingând comutatorul, ai fi putut găsi acolo virgula şi punctul, sau bobul de mac căzut pe jos. Obişnuit cu dezordinea, de fiecare dată când îl vizitam, mă simţeam fără să-mi dau seama un pic stingher, deşi nu aveam de ce. Căci locul meu, ca şi conversaţia pe care urma s-o purtăm, având ca temă viaţa literară de pe Bahlui şi Dâmboviţa, fuseseră stabilite dinainte, eu nu trebuia decât să mă conformez rigorilor impuse de atât de ordonatul, dar şi de hirsutul meu interlocutor.

Într-o lungă şi destul de tulbure perioadă a tinereţii noastre, în ciuda punctelor contrare de vedere privind modul de-a scrie poezie, ne-am ţinut săbiile în teacă. Nu ne-am periat unul pe celălalt, dar nici n-am deschis Jihadul între noi. El s-a deschis aproape de la sine, când ne-am maturizat suficient de mult, ca să ne jumulim tuleiele rămase neciufulite din perioada junimistă. Şi le-am ciufulit aşa cum se cuvine, de au zburat fulgii de s-a umplut aproape toată strada Lăpuşneanu de scame şi de păr, revărsându-se peste balcoane, uşi, scări şi ferestre, la confraţii noştri mai tineri şi mai bătrâni, Horia Zilieru, Ioan Holban, Val Condurache, Daniel Corbu, Alexandru Zub, care, voind să aibă parte de liniştea necesară lecturii şi scrisului, încercau să ne potolească, noi însă nu ne-am potolit. Ne-am duelat urcaţi pe scări şi butoaie până în pânzele albe, care au devenit roşii, şi apoi negre, umplându-se în mod simbolic de cranii şi de oase. La un moment dat însă, luându-ne nu după mintea altora, ci după mintea rămasă în propriile noastre capete, ne-am întâlnit ca nişte vechi muşterii la o masă încărcată de pahare, ne-am oblojit rănile şi ne-am liniştită pentru oareşicare vreme.

Nu ne-am păsuit forţele nici după, aveam pesemne în noi încă suficient de multă vlagă pentru a ne duela, ca să le oferim un spectacol de artificii prietenilor noştri care se bucurau văzându-ne că ne înfoiem din nou în pene. Şi tot duelându-ne aşa, din când în când, de-amorul artei în paginile vreunei gazete literare, la un moment dat am simţit că anii au trecut, lăsând în urma lor un praf de litere arse cu gust uşor amărui. Poate că dacă ne-am fi păsuit sau chiar unit forţele, aşa cum ar fi trebuit să facem, trecând peste tot felul de frustrări şi de orgolii, astăzi viaţa literară de pe Bahlui n-ar fi avut un iz atât de sălciu. Căci demonul polemicii ne dădea din când în când ghes şi noi ieşeam din nou la luptă. Mulţi citind aceste rânduri, vor spune că suntem păcătoşi. Desigur, suntem păcătoşi. Dar e mai bine să fii păcătos decât să te scalzi într-un loc călduţ, unde demonii mediocrităţii, mânaţi de cei ce ne diriguiesc obştea literară, îşi fac, fără nici un scrupul, mendrele. Ei sunt uniţi, atât de uniţi încât nici nu te lasă să respiri. Ferice de ei. Şi ferice de cei care le ridică osanale.

Spun toate acestea, gândindu-mă cu nostalgie la anii 1980, când toţi eram tineri şi frumoşi, şi când, potopit de frumuseţea tinereţii sale, poetul Lucian Vasiliu, ieşind cu pieptul gol în stradă, sucea gâtul metaforei, tăindu-şi unul după altul degetele de la mâini, dar ele creşteau la loc. Ba mai mult decât atât, îi creşteau împodobite cu inele tatuate cu nenumărate formule magice şi figuri de stil. Însă nu se atingea de cele de la picioare, drept care hălăduia noaptea prin oraş.

Uneori singur, alteori alături de poetul Ioanid Romanescu, care purta o trompetă în spate prevăzută cu o aripă de alamă şi alta de bronz. Poetul Ioanid Romanescu mai avea şi un acordeon, pe care-l ascundea sub haina ponosită de la costumul său de mire ce aducea cu o uniformă de elev.

Mergeau însoţiţi de un alai de substantive şi de verbe, dar şi de cifre aflate sub semnul radicalului. Înaintând pe străzi pustii, printre sticlele goale de iaurt şi de lapte, poetul cânta: „Hălăduiesc de unul singur într-un oraş cu peste 300 de mii de oameni./ Un cer ca un imens cargou petrolier în nemişcare: văd cum/ Dumnezeu se aruncaă sub rotile silenţiosului tramvai de servici/ Prietenul (a se citi Luca Piţu, vecinul său de peste drum, n.n.) lucrează la asceza la/ Tractatus de impotentia (în care, pare-se Luca era specialist, n.n.): astfel izbucneşte incendiul la periferie explodează inima într-un câmp minat// Sare în aer laboratorul alchimic: inima putredă prin care bate vântul/ Inima de piatră la temelia unui edificiu al cărui nume îmi scapă/ Dar nimeni nu se sinucide/ Trece un beţiv cu un câine sub braţ./ Gesticulează, vorbeşte: corabie în larg pe care o pierd în scurt timp din vedere.” Corabia, într-adevăr, se pierde navigând printre blocuri. Se mai aud doar nişte paşi şi un lătrat de câine răsunând din urmă. Rămas în loc, pradă unui stări confuze, poetul îşi continuă cântecul său solitar până la pierderea de sine: „Dar noaptea aceasta e prea lungă./ Cine/ o poate scurta?/ îmi tai un deget./ Celelalte, în cor: taie-ne şi pe noi!/ Exprim un cuvânt./ Celelalte, în cor: şi pe noi, şi pe noi!/ Acum observ că bocancii îmi sunt ferfeniţă// şi mă grăbesc să-i arunc./ Dar poemul acesta e prea lung./ Noaptea aceasta e prea lungă./ Scot cuţitul şi / HARŞTI, un deget. / Celelalte, în cor: şi pe noi, şi pe noi! / HARŞTI!/ HARŞTI!/ HARŞTI!”

Ajungându-l din urmă, poetul Ioanid Romanescu îşi scotea atunci trompeta agăţată pe spate şi începu să recite, îngroşându-şi vocea, textul Către Ministerul Poeziei, care începe astfel: „Încă nu m-am desprins de o idee fixă,/ încă mai port pe ochi un bandaj de ziare,/ încă adorm cu manuscrisul sub cap/ şi visez poezia care să mă omoare./ Secrete nu am, Domnule Ministru,/ Patria-mi este singura adresă -/ chiar dacă port în cap întreagă harta lumii….”

Oprindu-se apoi lângă un semafor şi ştergându-şi pantalonii de praf, poeţii se aşează pe marginea trotuarului, şi încep să joace şah, mutând metaforele din loc în loc. Jucând, nici unul dintre ei nu-şi renega formula poetică. Poetul Lucian Vasiliu rămânea fidel optzecismului său. Iar Ioanid Romanescu, purtând sub braţ, trompeta sa paradisiacă adusă din propriul său infern, şaptezecismul lui cu iz eseninian.

De atunci, adică din anii optzeci şi până acum, s-au scurs pe Bahlui atât de multe întâmplări încât ne-ar trebui un tom gros şi înalt cât turnul Golia să le consemnăm. Plăcerea aceasta o lăsăm altora, vreunui viitor Puiu Holban, care va scrie pe trotuare şi pe ziduri de cetate istoria unui timp nou, poate la fel de insalubru ca şi cel de azi, care îşi va avea idolii şi prozeliţii săi. Îi dorim de pe acum succes.

Ajungând aici, într-un punct în care întâmplările şi vorbele capătă întorsături neaşteptate, observăm că, după atâţia ani de optzecism, poetul Lucian Vasiliu a devenit brusc şaptezecist. A întinerit, dar a şi scăzut în grad. De fapt, a crescut. A rămas în continuare un poet de marcă al Iaşului, deşi, dintr-o pricină care-mi scapă, s-a mutat la secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Menţionez că o perioadă Lucian Vasiliu a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din Iaşi. Se spune că actualul preşedinte, pentru a se simţi cât mai în largul său, l-ar fi lăsat să plece fără nici un regret. Vorbe, spuneţi, simple vorbe. Crengile chirciţilor stejari nu au nevoie de cântecul de mierle.

La mulţi ani, dară Lucian Vasiliu! La mulţi ani!

Şi, vorba, cuiva: fiecare timp poetic îşi are câte un Iacob Negruzzi al său. Al nostru e din ce mai orb şi plin de sine.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist