Politica monetară şi inflaţia

Inflaţia este un fenomen monetar cauzat de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani din economie în comparaţie cu creşterea economică. Aceasta este şi situaţia în România, masa monetară în sens larg (M3) a înregistrat la sfârşitul lui 2021 un sold de 564 424 milioane lei, comparativ cu 148 043,6 milioane in 2007 (o creştere cu 281%), iar Produsul Intern Brut (PIB) a crescut în aceeaşi perioadă doar cu 177%, astfel ponderea în PIB a masei monetare (agregatul M3) a crescut de la 34,8% la 47,8% în PIB (o creştere de peste 37%). Mai mult, ponderea în PIB a masei monetare în sens restrâns (M1 – Numerar în circulaţie şi Depozite overnight) a crescut în aceeaşi perioadă cu peste 83%.

Băncile centrale sunt criticate pentru faptul că au pierdut lupta cu inflaţia şi că nu au adoptat măsurile necesare pentru asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Astfel se pune următoarea întrebare: Are banca centrală instrumentele necesare pentru a menţine inflaţia în limitele stabilite şi pentru a evita episoadele de hiperinflaţie şi consecinţele lor tragice asupra bunăstării? Dacă aceste instrumente există, atunci banca centrală (dar şi celelalte autorităţi) au capacitatea şi dorinţa de a le utiliza?

Principalele instrumente de politică monetară pe care Banca Naţională a României (BNR) le are la dispoziţie în vederea asigurării şi menţinerii stabilităţii preţurilor sunt operaţiunile de piaţă monetară, facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit şi rezervele minime obligatorii.ş2ţ Astfel principalele măsuri pe care le poate adopta BNR în vederea reducerii inflaţiei sunt majorarea ratelor de dobândă (de politică monetară, pentru facilitatea de creditare şi la facilitatea de depozit) şi reducerea lichidităţii de pe piaţa monetară. Banca Naţională a României a crescut rata dobânzii de politică monetară începând cu octombrie 2021 de la 1,25% până la 3,75% începând cu 11 mai 2022. Aceste creşteri au urmărit reducerea inflaţiei, precum şi ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste pe termen mediu şi stimularea economisirii. Până în prezent aceste măsuri s-au dovedit insuficient iar credibilitatea băncii centrale a avut de suferit mai ales că populaţia îşi mai aduce aminte de perioada 1990-2004 când inflaţia a fost foarte ridicată. Credibilitatea este principalul activ al unei bănci centrale şi este esenţială în implementarea politicii monetare deoarece existenţa credibilităţii permite ancorarea durabilă a aşteptărilor inflaţioniste la nivelul agenţilor economici şi populaţiei deoarece deciziile şi comportamentul acestora se vor baza într-o măsură tot mai mare pe informaţiile furnizate de către banca centrală.

Nu trebuie să uităm că actuala criză inflaţionistă are loc în contextul şocurilor globale pe partea ofertei – întreruperea lanţului de aprovizionare mai ales din China, dar mai ales de criza energetică şi creşterea preţurilor produselor agroalimentare amplificate şi prelungite de războiul din Ucraina şi de sancţiunile impuse Rusiei. Astfel, în vederea readucerii durabile a ratei anuale a inflaţiei în linie cu ţinta staţionară (2,5% ±1 pp), nu sunt suficiente doar măsurile de politică monetară, ci trebuie adoptate şi politici economice de creştere a ofertei în vederea reducerii soldului negativ al balanţei comerciale, dar mai ales implementare unei politici fiscale restrictive în vederea reducerii deficitului bugetar.

Potrivit lui Milton Friedman „Inflaţia este o boală veche, veche” iar tratamentul împotriva inflaţiei este „reducerea ritmului de creştere a cheltuielilor totale”, dar acest remediu implica şi externalităţi negative (efecte secundare temporare) – reducerea tranzitorie a creşterii economice şi creşterea tranzitorie a şomajului. Aceste efecte secundare sunt cu mult mai reduse comparativ cu costurile generate de odezvoltare necontrolată a inflaţiei care conduce, de regulă, la o recesiune majoră. Obiectivul băncii centrale, similar cu cel al unui doctor prudent, ar trebui să fie maximizarea bunăstării economiei (pacientului) pe termen lung, nu confortul acestuia pe parcursul mai multor zile, astfel scopul măsurilor adoptate trebuie să fie stabilitatea preţurilor pe termen lung (într-o manieră care să contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile) şi nu doar pe termen scurt. Aşa cum sugera şi economistul francez Frédéric Bastiat, efectele unei politici trebuie analizate şi pe termen lung, nu doar pe termen scurt, pentru a nu pierde din vedere ceea ce se va desfăşura în perspectivă.