Portret de impostor: Teodosie Şpagoveanu

Sper ca cititorul să nu mă bănuiască de populism ieftin când afirm că, deşi nu sunt nici pe departe „uşă de biserică”, nici la propriu, nici la figurat, mărturisesc Crezul creştin ortodox şi recunosc Botezul prin care am fost primit în sânul Bisericii părinţilor şi străbunilor mei. Am convingerea intimă că treapta supremă la care poate ajunge un muritor este cea a sfinţeniei. Sfânt nu te naşti, nu devii şi nu eşti desemnat de nimeni, ci eşti ales de Providenţă ca să te jertfeşti şi să slujeşti fără condiţii şi fără cârtire pe Domnul şi pe aproapele tău. Există o legendă hasidică (o „resemantizare” a episodului biblic despre Sodoma şi Gomora!), potrivit căreia bunul Dumnezeu priveşte cu jale spre „încununarea creaţiei” sale, omul, şi vede necredinţă, ură, răutate, egoism, lăcomie şi batjocorirea aproapelui. Dar Domnul mai vede că între oameni există întotdeauna zece drepţi, neştiuţi de nimeni şi chiar fără să o ştie ei înşişi. De dragul acestora, Dumnezeu se milostiveşte şi ne mai rabdă şi pe noi, ceilalţi, pe faţa pământului.

Privesc cu multă compasiune, înţelegere şi adânc respect smerenia şi evlavia cu care atâţia dintre semenii mei se închină plini de speranţă la moaştele sfinţilor, cu toate că nu pot să îmi scot din minte întrebarea de ce în pivniţele muzeale ale marilor biserici şi mânăstiri din Europa sunt depuse zeci de tone de cuie şi aşchii din crucea Mântuitorul şi un număr apreciabil din osemintele sfinţilor foarte populari, adorate odinioară de milioane de credincioşi. Privesc însă cu mefienţă şi dispreţ manipulările mercantile ale pietăţii populare, cum este şi complexul turistico-bisericesc din comuna Ioan Corvin din Dobrogea, numit „Peştera Sfântului Andrei”. „Tradiţia populară” clamată de propagandiştii afacerii datează din anii ’90, pornindu‑se de la faptul că un avocat oarecare a construit în 1943 o bisericuţă deasupra unei caverne folosite, ca multe alte zeci de asemenea cavităţi naturale, de ciobani, ca adăpost de iarnă pentru ei şi pentru oile lor.

Nu insist, invit pe cititorul binevoitor să consulte seria de articole pe care le‑am dedicat recent, în ZDI, remanenţelor protocroniste în înţelegerea începuturilor creştinismului românesc, în special episoadele III şi IV. Întruchiparea „perfectă” a manipulatorului din această tagmă este Teodosie Petrescu, Arhiepiscop de Tomis. Simt o jenă nespusă că oraşul oraşul în care mi‑am petrecut adolescenţa ca elev de liceu, abia scăpat de ruşinea unui primar infractor precum numitul Mazăre, primeşte prin Teodosie o nouă palmă pe obraz. Faptele sunt prea cunoscute, nu intru în detalii, arhivele marilor ziare sunt pline de relatări! Chiar dacă o justiţie legată la ochi l‑a „albit” pe infractor, faptele sunt destul de clare: „reduplicare” a slujbei de Înviere, delapidare de fonduri europene, vânzare de locuri la facultatea de teologie, instigare a subordonaţilor la fals în acte publice, mărturie mincinoasă sub jurământ la tribunal. Sunt încălcate astfel, în mod repetat, cel puţin trei dintre cele zece comandamente divine: „Să nu iei numele Domnului în deşert!” (porunca a 3‑a), „Să nu furi!” (porunca a 8‑a), „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (porunca a 9‑a).

După cum o arată apariţiile sale publice, persoana în sine a Şpagoveanului este de un kitsch fără cusur. Mieros cu „cei mari” (vezi greţoasele linguşeli adresate în public, la Constanţa, unui reputat intelectual!), ipochimenul, care se mai pretinde şi profesor, îndeamnă în mod iresponsabil la ură şi la nesupunere civică, într‑un moment în care ţara se află în mare criză, când sfinţii cei neştiuţi se luptă în spitale cu molima şi nu apar triumfalist cu şalupa din larg, pentru a aduce lumină mulţimii nevinovate şi tăcute. Dispreţul faţă de intelectuali, faţă de ştiinţă şi faţă de cultura laică transpiră prin toţi porii falsului ierarh. Mantia somptuoasă, lungă de zece-doisprezece metri, cu care se împăunează la ocazii, arată înfumurarea şi aroganţa, sfruntarea şi ridicolul personajului, adică păcatul trufiei, cum ar spune un monah veritabil. Nu l‑am văzut nici pe părintele Patriarh, nici vreun alt episcop purtând o mantie care, spune împopoţonatul pseudo-arhiepiscop, ar fi prescrisă de canoane şi de tradiţia preoţească. Chiar dacă ar fi aşa, avem în realitate un anacronism care „simbolizează” nu demnitate episcopală şi slava lui Dumnezeu, ci mai degrabă vanitate şi orgoliu. Îndrăznesc să cred că personaje precum acest şpagovean, împreună cu fauna umană care îl înconjoară în conducerea eparhiei, a alungat Mântuitorul din Templu (Matei 21:12‑15) prin cuvintele: „Casa mea casă de rugăciune se va chema, iar voi faceţi din ea peşteră de tâlhari”.

În plus, numitul Petrescu „posedă” o limbă română rudimentară, săracă, necizelată, plină de anacoluturi şi greşeli gramaticale, asociată cu o gândire incoerentă, care sfidează adesea logica elementară. (Remarc în treacăt şi scremutele explicaţii ale monahului-ghid de la Peştera Sf. Andrei, pline de neadevăruri şi expuse dureros, într‑o exprimare împiedicată aidoma cu a „stăpânului” său! Acest sărac cu duhul le arată vizitatorilor patul pe care ar fi dormit Sf. Andrei împreună cu ucenicii săi şi locul precis unde Sf. Andrei ar fi creştinat mulţi români, ar fi sfinţit preoţi şi episcopi! O, sancta simplicitas!) Reţin, ca propuneri pentru un repertoriu al infamiei, două din perlele penibilului personaj, culese de pe net, cu „ortografia” şi gramatica originale. Întrebat de reporter dacă nu crede că pierderea chiar şi a unei singure vieţi prin participarea, în pofida reglementărilor legale, a mulţimii la procesiunea de Sf. Andrei de la peşteră, ÎPS Teodosie emite următoarea enormitate: „Nu, cine vine la această sărbătoare, iar acolo este momentul să plece din viaţa aceasta, el pleacă la Dumnezeu”. În acelaşi interviu, referindu‑se la un tânăr rebel, formulează, în acelaşi stil împotmolit şi agramat, următoarele „cuvinte duhovniceşti”: „El recunoaşte că are nişte lipsuri şi lipsa mea este că nu l-am catehezit (sic!). O să am un dialog cu el. Mama lui e o femeie credincioasă şi cred că i-a sădit şi dânsului această credinţă, dar poate a mai pierdut din ea pe parcurs. Un om fără credinţă nu prea îl văd integru. Este adevărat. Ştiinţa nu o negăm. Dumnezeu este şi al ştiinţei. Cine se ghidează după credinţă, nu exclude ştiinţa, ci o include. Un om de ştiinţă fără credinţă este un om îngust. Biserica se întăreşte oricât s-ar lupta alţii cu ea. Cel care luptă împotriva bisericii este ghidat de cel rău. Biserica îl zdrobeşte pe cel viclean”.

Dacă s‑ar sinchisi cumva de rândurile de mai sus, Şpagoveanu şi îmbuibaţii lui acoliţi vor striga în gura mare că atac Biserica Ortodoxă. Le răspund că nu atac Biserica, ci, dimpotrivă, încerc să o apăr. Păstori nedemni precum cetăţeanul Petrescu‑Şpagoveanu reprezintă o ruşine pentru Biserică şi pentru Sfântul Sinod.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi