Punct!

Din septembrie 2006, dacă îmi amintesc bine, ţin această rubrică, săptămână de săptămână, neîntrerupt. Dacă fac socoteala, se adună aproape 700 de articole. Bune, rele, fireşte că inegale, ele au dat cumva un ritm scrisului meu şi, uneori, vieţii mele. Am scris vrute şi nevrute aici, despre tot ce mi-a trecut prin minte. Cel mai adesea despre literatură, din simplul motiv că ea îmi e, de departe, preocuparea de căpătâi.

Am decis să întrerup pentru o vreme această rubrică. Am obosit. Nu mai am timp, deşi asta nu e niciodată o scuză valabilă. Pentru ceea ce contează îţi faci timp. Aveam 27 de ani când am început, am 41 acum; timpul se scurge altfel, parcă nu mai încap atâtea în el: simt, şi nu mă alint, că am în faţă mai puţin decât s-a adunat în urmă. Simt nevoia să mă concentrez asupra unor lucruri pe care le socotesc importante şi pe care le tot amân, luat cu obligaţii mai mici. Am de terminat câteva cărţi, unele duse până la stadiul de finisare. Nu mai vreau să trag de mine, nu mai vreau să mimez interesul pentru ce se întâmplă în jur, nu mai vreau să îmi încordez imaginaţia. Recunosc: "actualitatea" nu mă mai interesează. Şi atunci la ce bun să plictisesc cititorul tot mai grăbit cu lucruri desuete, expirate? Despre ele mă pot exprima în presa culturală sau în texte academice.

Mai e un motiv pentru care ies din pagină: în cei 13 ani de când ocup săptămânal această rubrică, spaţiul public s-a schimbat. Mai întâi, şi-a extins teribil limitele, prin apariţia reţelelor de socializare. Asta oferă oricui posibilitatea de a se manifesta. De multe ori, problema e că orice utilizator de facebook începe să se simtă persoană publică şi să creadă că opiniile devin obligatorii. Vrei să fii băgat în seamă, îţi dai cu părerea. În acest context, cele câteva publicaţii, tot mai puţine, care găzduiesc articole de opinii ale unor oameni care au demonstrat că se pricep la ceva sunt adevărate guri de oxigen. Dar efectul este din ce în ce mai slab. Sau se pierde în haosul general.

Încep să cred că marea problemă a generaţiei noastre este faptul că nu mai reuşim să generăm semnificaţie. Nimic sau aproape nimic din ceea ce facem, spunem, din ce ne asumăm, tot mai discret, spre hazul celor mai mulţi, nu mai devine semnificativ public. Normalitatea, firescul, bunul-simţ, seriozitatea, munca au devenit plictisitoare, nu mai interesează pe nimeni. Se caută senzaţionalul, scandalul, prostul gust, realitatea schimonosită. Se caută, de fapt, expunerea cu orice preţ. Nimic nu e de ocolit, dacă asigură audienţă, dacă atrage atenţia. Nu mai avem principii, nu mai ţinem la convenţii, la reguli; nu mai preţuim adevărul, pentru că el e adesea banal, lipsit de extravaganţă. Oricine se pricepe la orice, se contestă decizia specialistului autentic, se pune la îndoială competenţa. Mă şi întreb dacă mai avem nevoie de competenţă sau dacă mai ştim să o apreciem. Imaginea bate realitatea, în orice caz şi am devenit lacomi de imagine, oricât de calpă ar fi ea.

Şi mai e ceva. Prefer literatura, aşa marginală cum a ajuns. Acolo există măcar o comunitate, tot mai restrânsă, care acceptă convenţia, care are încredere în ficţiune. Cred cu tărie că în absenţa unei convenţii, nimic nu poate funcţiona: nu oricine poate pune un diagnostic şi nu oricine poate vindeca, nu oricine poate şi nici nu trebuie să intre în altar şi să aducă harul asupra credincioşilor, nu oricine poate sta la catedră şi deschide mintea novicilor. În schimb, am impresia, oricine poate face politică.

Începe să mă obosească spaţiul public, aşa cum am fost în stare să ni-l amenajăm. Am pierdut nu doar simţul realităţii, ci şi proprietatea termenilor. Cine nu combate într-o retorică liminală, catastrofală, grosieră nu capătă atenţie. Trăim, am mai scris asta, o realitate stupidă, lipsită de direcţie; am nimerit într-un moment bleg, submediocru al istoriei. Nu ne mai dorim nimic, nu mai avem idealuri, poate mici dorinţe, nu mai avem valori comune. Mai degrabă urâm sau detestăm personaje din spaţiul public, din cel politic mai ales, decât să ne recunoaştem în ce ne propun acestea. Ne credem liberi când, de fapt, am ajuns neputincioşi: da, glasul nostru se poate face auzit, nu ne mai pune nimeni căluşul în gură, dar nimic din ce am putea spune nu se mai aude, nu mai contează. Orice voce poate fi acoperită de mii de alte voci şi toate creează un vacarm. Suntem "liberi"? Nu, suntem doar caraghioşi, incapabili să mai comitem gesturi care să capete semnificaţie publică. De aceea, ne răscumpărăm frustrarea la nivelul limbajului: trăim mediocru, dar combatem ultimativ. Adrenalina pe care nu suntem în stare să o producem în realitate o mimăm la nivel discursiv: cine ne va citi în viitor, dacă ne va mai citi cineva, va avea impresia că am trăit în cea mai teribilă perioadă, în cea mai cumplită dintre epoci: una a catastrofelor periodice, a dictaturilor, a extremismelor, a fanatismelor, dar şi a bravurii.

Poate mă înşel, dar am ajuns să cred că singurul nivel la care lucrurile mai pot fi autentice, valabile, semnificative este cel intim. Acolo mai putem trăi cu adevărat, dacă ne duce mintea şi dacă ne dorim cu adevărat asta. În absenţa imaginii, fără să simţim nevoia confirmării. Sau, dacă suntem defectaţi, preferând efectul minuscul, în cadrul unui cerc restrâns. Pentru mine, acest cerc e literatura. Acolo vreau să mă ascund o vreme. Cred că, în marasmul generalizat, de acolo se poate schimba ceva. E quijotesc, dar prefer ridicolul acesta decât schimonoseala publică.  

Mulţumesc "Ziarului de Iaşi" pentru că, în 13 ani, nu mi-a schimbat o literă în texte, nu mi-a sugerat nimic, nu mi-a dat peste mână. Sunt convins că, peste o vreme, mi se va face dor de ce mă oboseşte acum şi, dacă voi fi primit, voi reveni.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi