Reîntoarcerea în peşteră

Omul peşterii (din celebrul mit al peşterii din Cartea a VII-a a dialogului Republica de Platon) este legat de mâini şi de picioare şi obligat să privească doar înainte. În faţa sa, pe peretele din spatele peşterii, poate urmări nişte imagini, umbrele lucrurilor, îndeletnicindu-se cu identificarea şi recunoaşterea acestor imagini, ordonându-le, formulând opinii despre succesiunea ori corelaţiile dintre acestea. El nu are acces la obiectele artificiale ale căror umbre se proiectează pe peretele din fundalul peşterii şi nici la comedianţii care le agită şi mânuiesc. Nu poate vedea nici focul din spatele său, unica sursă de lumină din interiorul peşterii. Însă cel care ar reuşi să îşi desfacă legăturile şi să se răsucească ar putea ajunge să vadă toate acestea, ceea ce corespunde în mod real reflexiilor de pe peretele din spatele peşterii. Mai mult, ar putea parcurge drumul îndărăt spre ieşirea din peşteră, iar afară, după un timp de acomodare a privirii de la întunericul din peşteră la lumina soarelui, ar putea privi mai întâi reflecţiile lucrurilor, apoi lucrurile adevărate, realitatea şi chiar soarele.

Cu cine seamănă omul peşterii, dacă nu cu cel care, fixat în scaunul ergonomic, la birou, priveşte impasibil doar înainte – ecranul computerului? Acesta preferă nişte imagini realităţii şi lucrurilor adevărate de afară. Luminii naturale – luminozitatea artificială a ecranului, vieţii – viaţa virtuală de pe site-urile de socializare, şcolii – educaţia online, teatrului – teatrul online, peisajelor, obiectivelor turistice, naturii – imagini. Dacă ar avea timp să reflecteze, şi-ar da seama că realitatea sa nu-i decât o îngrămădire de pixeli. Precară, insuficientă, nesatisfăcătoare. Şi că realitatea autentică, viaţa, şcoala, deconectarea sunt în altă parte. Pentru aceasta ar trebui să facă efortul filosofic al unei răsuciri, ajungând să redescopere lucrurile şi bucuriile simple.

Ştim cu toţii care e soarta gânditorului, a omului dezlegat din mit. Acesta are curajul să urce pe cărarea şerpuită care conduce afară din peşteră. Ulterior, se reîntoarce să le împărtăşească semenilor faptul că alte moduri de a cunoaşte şi de a fi, cu mult mai reale şi mai adevărate, sunt cu putinţă, că lumea peşterii nu e cea autentică. Readaptarea de la lumină la întuneric este la fel de dificilă precum a fost iniţial cea de la întuneric la lumină. El nu se va mai dovedi, odată revenit în lumea peşterii, la fel de abil în a identifica şi recunoaşte imaginile, în a urmări succesiunea umbrelor pe peretele din fundalul peşterii, în a le ordona ori în a stabili corelaţii între respectivele imagini. Drept urmare, va fi suspectat de impostură, ridiculizat şi eventual ucis.

Mai mult decât analogia pe care am schiţat-o între lumea tehnologizată, omul tehnic şi lumea şi omul peşterii, nu cumva putem considera mitul peşterii şi implicaţiile acestuia asupra modului de a cunoaşte şi de a fi, care favorizează virtualul în detrimentul realului, un semnal de alarmă cu privire la societatea viitorului? Oare să fie adevărat că, după ce ştiinţa şi tehnologia au avansat atât de mult, nu vom reuşi decât să parcurgem drumul înapoi spre peştera din care credeam că am ieşit?

În acest punct, nu mai putem adresa problema cunoaşterii şi pe cea a lui a fi împreună, aşa cum obişnuiam atunci când interpretam mitul peşterii. Pe drumul cunoaşterii poate că am ieşit din peşteră, însă în ceea ce-l priveşte pe a fi, ne-am îndreptat vertiginos înapoi spre peştera din care am ieşit. Faptul că am ajuns să cunoaştem mai multe despre modul de funcţionare a computerelor, despre pixeli şi lumină artificială nu înseamnă că am evoluat şi în ceea ce priveşte modul de a exista. Cu cât omul secolului 21 este mai tehnic, cu atât el este mai puţin spiritual.

Salvarea ar putea veni de acolo de unde Platon nu şi-ar fi dorit, dinspre artă. Imaginile artistice ar putea accede la statutul de realitate autentică. Nimic mai incitant decât faptul că ştiinţa, practica, morala, politica sau chiar istoria ar sta sub semnul regnului estetic. Aşa cum decojind frunzele unei cepe, de la cele subţiri şi exterioare, la cele mai groase, interioare, am putea constata că leguma nu are un miez decât pentru că ne-am obişnuit să proiectăm în interiorul ei un miez ori să numim miez cojile cele mai mici şi mai groase, tot astfel am putea descoperi că ceea ce ne-am obişnuit să considerăm a fi domenii de sine stătătoare nu sunt decât moduri diferite de ordonare a imaginilor.

Ar fi nevoie de o nouă artă a răsucirii pentru a da credit actorilor mânuind o întreagă recuzită, reprezentând realitatea din spatele umbrelor de pe peretele din fundalul peşterii. În ceea ce priveşte realitatea din afara peşterii, ce garanţii am că nu e decât miezul invizibil? Oricum, celui din interiorul cepei nu pare să-i fie dată posibilitatea de a şti dacă merge spre înăuntru sau spre înafară. Totuşi, o lume a imaginilor care îmi pot justifica existenţa e de dorit unei lumi a imaginilor găunoase. Îmi place să o spun, secolul 22 va fi estetic sau nu va fi deloc.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)