România după 2016. Victoria populismului (II)

Cu alte cuvinte, deşi actualul PNL operează limpede cu distincţia populistă dintre „elită” şi „popor” şi se situează de partea „poporului”, el defineşte şi elita şi poporul atât în termenii propuşi de USR, cât şi în cei propuşi de PSD, în funcţie de circumstanţe, ceea ce generează confuzii şi face imposibilă dezvoltarea unei naraţiuni coerente, aşa cum e cazul la PSD, la USR şi la Demos.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru celelalte partide parlamentare, în special pentru UDMR şi PMP.

În cazul ALDE, tranziţia de la partid mainstream la partid populist a fost reuşită fiindcă a preluat naraţiunea PSD – doar cu unele nuanţe diferite.

5. În concluzie, din 2016 şi până în prezent am asistat la transformarea PSD în partid populist, la apariţia a două noi partide populiste – USR şi Demos (aş scrie şi de RO+, dar el încă nu există şi rămâne de văzut cum se va poziţiona pe clivajul dintre partide populiste şi partide mainstream) – şi la tranziţia, mai mult sau mai puţin reuşită, a celorlalte partide parlamentare de la partide mainstream la partide populiste.

Cu alte cuvinte, asistăm la o resurgenţă fără precedent a populismului. Practic nu mai avem partide mainstream, care să adere la viziunea pluralistă. Avem doar partide populiste, fiecare dintre ele angajate fără rest în războiul Binelui împotriva Răului – chiar dacă fiecare dintre ele operează cu definiţii diferite ale „elitei corupte” şi ale „poporului”.

Omniprezenţa viziunii populiste, combinată cu faptul că maniheismul populist face imposibilă orice formă de dialog, de negociere şi de compromis cu cel diferit de tine, explică şi nivelul insuportabil de ridicat de intransigenţă şi de radicalism din societatea românească de azi.

Iar asta va avea efecte pe termen lung asupra nivelului şi a calităţii democraţiei româneşti.

6. O a doua schimbare semnificativă pe care o observăm după 2016 ţine de apariţia unor modele organizaţionale noi.

La USR avem decizii luate prin referendumuri interne şi recenta selectare a candidaţilor laalegerile europarlamentare prin alegeri primare închise. Eu unul aş fi preferat primarele deschise, la care să voteze şi cetăţenii, nu doar membrii de partid, dar chiar şi aşa avem de-a face cu un uriaş pas înainte.

La Demos vedem respectarea strictă a principiului egalităţii de gen. Partidul are doi co-preşedinţi, unul bărbat şi celălalt femeie. În plus, consiliul executiv este format dintr-un număr egal de bărbaţi şi de femei.

RO^ nu există încă oficial, deci nu ştim ce anume ar putea să prevadă statutul său, dar manifestul prtidului vorbeşte despre obligaţia ca partidul să asigure, în interiorul său, reprezentare politică tuturor grupurilor sociale. Cu alte cuvinte, RO^ pare decis să se organizeze dupăun model care să respecte diversitatea socială.

Toate aceste trei formule de organizare sunt noi, de negăsit la partidele vechi, şi toate trei prezintă o dimensiune a democraţiei care până acum a fost ignorată în politică: democraţia directă în cazul USR, egalitatea de gen în cazul Demos, respectiv respectarea diversităţii sociale în cazul RO^.

Din perspectiva asta, cele trei partide menţionate sunt noi inclusiv în sensul că experimentează formule organizaţionale noi. Iar aceste formule sunt toate pro-democratice.

7. Spre deosebire de vechile partide, USR şi Demos combină aşadar viziunea populistă cu una apăsat democratică. (Despre RO+ nu putem spune încă nimic, fiindcă, neexistând încă oficial, nu putem şti dacă va opta pentru o viziune populistă/maniheistă sau pentru una mainstream/pluralistă.)

Democraţia însă este rezervată exclusiv membrilor săi, nu şi manierelor de interacţiune cu celelalte partide sau cu instituţiile statului. În cazul acestor interacţiuni, ele aplică viziunea populistă: celelalte partide şi instituţiile statului sunt Duşmanul, fiindcă ele sunt parte a „elitei corupte”.

De unde rezultă că democraţia este rezervată exclusiv „poporului” deoarece, din perspectivă populistă, doar vocea „poporului” este cea care contează. Cine nu face parte din „popor” nu se bucură de drepturi.

Cu alte cuvinte, pentru partidele noi organizaţia politică există tocmai pentru a da „poporului” o voce cu care să se exprime împotriva „elitei corupte”. Mai precis, pentru a da „poporului” o voce care să reducă la tăcere „elita coruptă”.

În general, combinaţia asta dintre populism ideologic şi democraţie organizaţională este una nouă. În Europa, ea a fost experimentată pentu prima oară de Mişcarea 5 Stele din Italia.

Democraţia organizaţională este introdusă, în cazul ăsta, tocmai pentru a întări viziunea populistă. Ea este pusă în scenă pentru a contrasta cu (presupusul) antidemocratism, sau cel puţin cu deficitul democratic de la nivelul „elitei corupte”. Inexistenţa democraţiei interne sau a egalităţii de gen în interiorul vechilor partide devine astfel o probă în procesul intentat împotriva lor, o probă menită să le pună într-o poziţie de inferioritate prin culpabilizare morală.

Avem astfel o alunecare generală înpre populism, dar cu două tabere distincte: una mai degrabă indiferentă faţă de democraţie (PSD, ALDE, PNL) şi una care operaţionalizează democraţia (USR, Demos) pentru a o folosi nu doar ca semn distinctiv faţă de partidele vechi, dar şi pentru a elimina din spaţiul public vocea viziunii pluraliste. Din perspectiva asta, democraţia organizaţională e doar un truc.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist