Caută 
1 MIN
Stabilirea unui salariu minim garantat a reprezentat în ultimele decenii un subiect amplu dezbătut la nivel naţional şi internaţional atât de specialiştii în domeniu, cât şi de factorii de decizie. Această dezbatere se concentrează pe câteva întrebări majore: Ar trebui să existe un salariu minim garantat? Dacă da, care este salariul minim ideal?
Cine ar trebui să stabilească salariul minim – guvernul, partenerii sociali sau consilii ale experţilor? Salariul minim garantat ar trebui stabilit la nivel naţional, regional sau local? Sau ar trebui stabilit la nivel european? Care este impactul salariului minim garantat asupra şomajului, productivităţii muncii şi a veniturilor populaţiei? Cine plăteşte, în cele din urmă, costul creşterii salariului minim – firmele sau consumatorii?
Anual, în România salariul minim este stabilit printr-o hotărâre a Guvernului, astfel începând cu data de 1 ianuarie 2020, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este 2.230 lei lunar, pentru un program normal de lucru în medie de 167,333 ore pe lună, reprezentând 13,327 lei/oră. Salariul minim aferent anului 2020 a înregistrat o creştere semnificativă comparativ cu anii 2019 (2080 lei) şi 2018 (1900 lei). Trebuie de menţionat faptul că salariul minim nu reprezintă un concept nou, el fiind utilizat şi înainte de 1989 – salariul minim pe ţară a crescut de la 166 lei în 1949 la 2000 lei în 19901.
La nivel internaţional Noua Zeelandă a fost prima ţară care a implementat un salariu minim în 1894, urmată de Australia în 1896 şi de Marea Britanie în 1909. Iniţial, salariile minime acopereau relativ puţine categorii de lucrători şi căutau să-i protejeze pe cei consideraţi mai vulnerabili, adoptarea acestui salariu fiind iniţial una temporară, urmând a fi înlocuit de salariul negociat între reprezentanţii conducerii şi ai salariaţilor (patronate şi sindicate). Acoperirea legală a salariilor minime a fost extinsă progresiv, întrucât s-a considerat că toţi angajaţii ar trebui să primească protecţie împotriva salariilor excesiv de mici. Salariile minime aplicate la nivel naţional au apărut în Olanda (1969), Franţa (1970) şi Spania (1980).
Introducerea şi stabilirea salariilor minime au fost justificate din perspectivă morală, socială şi economică, dar obiectivul general este de a stimula veniturile şi de a îmbunătăţi bunăstarea angajaţilor cu venituri foarte mici. Astfel, scopul salariilor minime este de a proteja angajaţii împotriva salariilor foarte scăzute. Salariile minime pot constitui, de asemenea, un element al politicilor de eradicare a sărăciei şi de reducere a inegalităţilor, inclusiv a celor dintre bărbaţi şi femei, prin promovarea dreptului la o remunerare egală pentru muncă cu valoare egală, precum şi de promovare a incluziunii sociale.
Criticii salariului minim susţin faptul că, în loc să îmbunătăţească bunăstarea, salariile minime sunt contraproductive deoarece perturbă piaţa forţei de muncă şi pot duce la o reducere a locurilor de muncă disponibile. Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel în economie, considera că „Legea privind salariul minim este, în realitate, o lege care face angajarea unei persoane cu abilităţi limitate ilegală pentru angajator”. Mai mult, creşterea salariilor minime poate determina creşterea preţurilor anumitor produse şi servicii, deoarece agenţii economici (în special marile corporaţii) transferă aceste costuri suplimentare cu forţa de muncă în sarcina consumatorului, iar întreprinderilor mici şi mijlocii (care de regulă nu au puterea de a transfera costurile) pot ajunge chiar la faliment. Mai mult, criticii salariului minim garantat susţin că există la dispoziţia autorităţilor alte modalităţi mai bine orientate şi mai puţin distorsionate de a oferi asistenţă socială şi de a obţine voturi.
În luna ianuarie 2020, Comisia Europeană a lansat prima etapă a consultării cu partenerii sociali – întreprinderile şi sindicatele – cu privire la chestiunea salariilor minime echitabile pentru lucrătorii din Uniunea Europeană. Propunerea de a crea un cadru comun pentru salariul minim face parte din promisiunea preşedintei Ursula von der Leyen pentru o „Europă socială puternică”. Preşedinta von der Leyen şi-a exprimat dorinţa ca fiecare lucrător din Uniunea noastră să aibă un salariu minim echitabil care să îi permită un trai decent, indiferent de locul în care lucrează. În ciuda creşterii salariale în ultimele decenii în state membre a UE2, situaţia lucrătorilor cu salarii mici s-a agravat şi inegalităţile salariale au crescut. Între 2005 şi 2018, sărăcia la nivelul angajaţilor a crescut de la 8,1% la 9,6%, în timp ce proporţia lucrătorilor care câştigă salarii mici a crescut de la 16,7% la 17,2%, cu creşteri semnificative în unele ţări3. În prezent, 6 din 27 de state membre ale UE nu au salariul minim naţional impus prin lege – Italia, Cipru, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia – dar la nivelul acestor state se stabilesc salarii prin negociere colectivă. Unele ţări au un unic salariu minim garantat la nivelul întregii economii (e.g. Bulgaria, Cehia, Croaţia etc.), în timp ce altele au salarii minime garantate diferenţiate pe tipuri de angajaţi (e.g. în România avem un salariu minim diferenţiat pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puţin un an în domeniul studiilor superioare), pe categorii de vârste (e.g. în Marea Britanie există salarii minime diferenţiate pentru persoanele sub 25 de ani) sau pe domenii (e.g. în Ungaria persoanele care lucrează în sectorul public au un salariu minim diferit).
În aceste condiţii consider că ar fi oportună o dezbatere privind modul în care se stabileşte salariul minim garantat în România. Poate este cazul să se stabilească niveluri diferite în funcţie de nivelul de dezvoltare a regiunii/ judeţului/ localităţii – costurile vieţii, oferta de locuri de muncă şi nivelul salariilor sunt diferite în Bucureşti şi în mediul rural din regiunea Nord-Est. O astfel de măsură ar putea determina o scădere a salariilor în anumite regiuni, dar ar putea încuraja relocarea unor companii din marile poluri de dezvoltare către zonele mai puţin dezvoltate. Sau poate o reducere a poverii fiscale pe muncă (în special cea a contribuţiilor la asigurările sociale) în cazul persoanelor cu venituri minime ar fi o soluţie mai adecvată decât creşterea salariului minim garantat, creştere care poate determina o reducere a cererii de forţă de muncă.
Sistemele de salarii minime nu trebuie văzute sau utilizate în mod izolat, ci ar trebui să fie concepute într-un mod care să completeze şi să consolideze alte politici sociale şi de ocupare a forţei de muncă. Mai multe tipuri de măsuri pot fi utilizate pentru a combate inegalităţile de pe piaţa muncii şi a veniturilor, inclusiv politici pro-angajare, transferuri sociale şi crearea unui mediu favorabil pentru întreprinderile durabile.
1 http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Statistici%20lunare/s1a.pdf
2 https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Minimum_wage_statistics
3 https://ec.europa.eu/social/BlobServlet?docId=22219&langId=en
Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Îți recomandăm
