Schadenfreude sau fascinaţia bârfei

Este aproape sigur că în adâncul trecutului nostru, într-o zi ca multe altele, un grup de hominizi Homoerectus, stând în jurul unui vânat, folosindu-se de un limbaj aflat departe de complexitatea graiurilor de astăzi, gângureau dezaprobator la adresa vreunui membru al grupului care, mai încet la minte şi picior, nu fusese capabil să îşi folosească abilităţile de vânător în ziua cu pricina.

Ne teleportăm imaginar un milion de ani în timpurile noastre şi suntem, iată, într-un scenariu similar. Gânguritul dezaprobator s-a transformat în bârfă, iar bârfa de la birou este vie, curge liber în pauze şi este la fel de naturală ca o conversaţie obişnuită între colegi, un dialog care face plăcere, aduce relaxare şi, adeseori, zâmbetul sarcastic pe buze.

Unii psihologi susţin că bârfa i-ar fi ajutat pe strămoşii noştri să supravieţuiască. Robin Dunbar a fost primul care a comparat bârfa cu puricatul în rândul primatelor. În loc să scoatem purici din blană unii altora pentru a socializa, explică acesta, acum vorbim, ne exprimăm opiniile despre celălalt, iar discuţiile mai ales despre alţi oameni au un rol important pentru societate, acela că transmite informaţii sociale. „Dacă nu am fi capabili să ne angajăm în discuţii despre aceste probleme [sociale şi personale], nu am fi capabili să susţinem tipurile de societăţi pe care le avem”, a explicat el în cartea Grooming, Gossip, and the Evolution of Language (1996). Bârfa, în acest sens larg, joacă, deci, un număr de roluri diferite în menţinerea de-a lungul timpului a grupurilor funcţionale social. Potrivit expertului, atunci când strămoşii noştri s-au adunat în grupuri mici, au făcut schimb de informaţii în context confidenţial pentru a crea legături. Astfel, pe baza acestor informaţii, cei din grup aveau o viziune mai amplă cu privire la membrii grupului, la persoanele care prezentau încredere, la persoanele slabe, vulnerabile, incapabile etc. Informaţiile despre cine face ce şi cu cine ne servesc atunci când ne planificăm propriile mişcări prin peisajul social. Am putea avea probleme serioase dacă nu am şti cine este interesat de cine din punct de vedere sentimental, sau dacă nu am afla cine e tovarăşul politic influent cu care te ameninţă X că te va „aranja” la serviciu etc. Bârfa este, de asemenea, o sursă de învăţare şi chiar de definire a normelor sociale. De exemplu, dacă există cineva care şi-a înşelat soţia şi se află, oamenii încep să vorbească despre acea persoană într-un mod negativ, spune Dunbar, pentru că unii, familişti convinşi, nu se regăsesc în acel tip de comportament şi este natural să îl dezaprobe, iar critica colectivă ar trebui, cred ei, să-i avertizeze pe ceilalţi asupra consecinţelor acestei întâmplări. Divorţul, scandalul, împărţirea bunurilor, a casei cu pisici cu tot, suferinţa copiilor ar fi câteva consecinţe pe care unii, extrapolând aventura potentului Don Juan şi conectând-o, inconştient, la propria persoană, nu le pot accepta.

Oamenii în mod natural, deci, au o dorinţă puternică de a cunoaşte vieţile şi intimităţile altora şi a se compara cu acestea. Este fascinaţia – adesea condimentată generos cu schadenfreude (din germ. bucuria răutăcioasă) – alimentată excesiv în primul rând de mass media care a făcut din bârfa celebrităţilor o industrie de peste 3 miliarde de dolari. „Viaţa ta poate că e mai plină de succes decât a mea”, ne-am putea gândi în timp ce parcurgem articolele de cancan, „dar cel puţin eu nu sunt o nefericită în dragoste cum eşti tu sau nu sunt un parvenit politic etc”. Comparaţia dă bine la stima de sine, ne reevaluăm valorile şi existenţa personală, constatând că ceea ce avem pare mai sănătos moral şi etic decât ceea ce are cel de lângă noi.

Bârfa este şi o încercare de a comunica cu cel de lângă tine, e conectorul nostru social: o folosim ca punte pentru a deschide dialogul cu o persoană, astfel încât să avem ceva în comun, să ne împrietenim sau pentru plăcerea de a vorbi atunci când poate nu mai există picanterie în dialog. Şi, dincolo de ce mai găteşti, unde mai pleci în vacanţă, ce carte sau ce pantofi ţi-ai mai cumpărat, nu există nimic mai bun ca subiect decât viaţa, trecutul sau vulnerabilităţile celorlalţi. Vorbind despre celălalt suntem, că place sau nu ideea, mai aproape de persoana cu care vorbim despre cineva datorită faptului că avem un subiect de dialog care uneşte şi, de ce nu, şi o perspectivă similară asupra problemei, gusturi similare, convingeri comune.

„Pentru a bârfi, trebuie să te simţi aproape de oameni”, spune Dunbar. Să arunce cu piatra cel care nu a făcut-o niciodată, deşi îi dezaprobă vehement pe cei care o fac, asta pentru ca să cunoaştem mai bine ipocriţii de lângă noi. Chiar şi cei care se apară, bârfesc consistent, observaţi asta. Este o realitate a vieţii: acolo unde sunt grupuri, vor fi bârfe. Ţine de libertatea expresiei să îţi exprimi opinia şi convingerile, aşa suntem construiţi. Dar, pentru ca să nu exagerăm, e suficient să înţelegem că orice spunem, când intervin, dincolo de părerile personale, insulta, denigrarea, imaginaţia paranoidă bazată pe fantezii şi nu pe fapte reale, acestea pot fi folosite, într-o zi, moral sau legal, împotriva noastră.

Cristina Danilov este psiholog