Şcoala noastră cea de toate zilele

În perioada interbelică ministrul Constantin Angelescu a avut un rol esenţial în modelarea sistemului de învăţământ din România (de menţionat că pe timpul ministeriatelor sale au fost construite circa 7000 de şcoli). Modelul lui Spiru Haret (conform concepţiei haretiene, învăţământul reprezenta un instrument fundamental pentru formarea, educarea şi progresul naţiunii), de la cumpăna secolelor XIX-XX, a fost păstrat, iar modelele sistemelor austriac şi maghiar, răspândite în Transilvania şi Bucovina, au fost îndepărtate. Până în anul 1941 au existat diferenţe între tipul de educaţie primită de către elevii din zonele rurale şi urbane – fiecare au fost adaptate la nevoia de forţă de muncă din perimetrul geografic respectiv (activităţi practice cu specific traditional). Diferenţele puteau fi foarte mari, elevii din şcolile rurale care se transferau în şcolile urbane trebuiau să repete anumiţi ani, pentru a se putea adapta sistemului educativ. Liceele au fost modernizate – învăţământul clasic a fost simplificat într-o anumită măsură, iar învăţământul tehnic s-a îmbunătăţit semnificativ pentru a furniza tehnicieni şi muncitori absolut necesari fabricilor care au fost edificate în toată ţara. În concluzie, învăţământul a fost principalul mijloc pentru a realiza unificarea societăţii şi pentru a "construi” naţiunea, iar bugetul alocat anual era cuprins între 12 şi 16 la sută.

Evenimentele anilor 1938-1945 au marcat sistemul educaţional, unii profesori universitari fiind asasinaţi, iar alţii forţaţi să se pensioneze. Ocupaţia sovietica a schimbat fundamental sistemul de învăţământ românesc, trecându-se de la un sistem liberal, de inspiraţie franceză, la un sistem educaţional de tip stalinist. Perioada anilor 1945-1990 poate fi împărţită în trei perioade mai restrânse, care se raportează la cele trei reforme ale învăţământului din acest interval de timp. Prima dintre ele a fost marcată de reforma din 3 august 1948, care a introdus un sistem copiat după sistemul educaţional din URSS, cea de-a doua a fost punctată de reforma din 1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învăţământ, iar cea de-a treia a fost legată de reforma din anul 1972, care din nou restricţiona sistemul educaţional şi readucea ideologia naţional-stalinistă în cadrul acestuia. Această reformă urma modelul schimbărilor din societatea românească, lucruri petrecute după vizita lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord (1971).

Prin decretul nr. 175 din 3 august 1948, în şcolile din România a fost impus sistemul manualului unic. Sarcina întocmirii cărţilor de şcoală nu a revenit însă Ministerului Învăţământului, ci Comisiei de Învăţământ a Direcţiei de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central al P.M.R., condusă de Mihail Roller, care a elaborat manualele pentru ciclul elementar, cu durata de şapte ani. În prima fază, acestea au fost traduceri ale manualelor sovietice. Ulterior, s-a trecut la întocmirea lor în ţară, păstrând spiritul celor dintâi. În perioada 1949-1958 întregul sistem educaţional a fost sub controlul Partidului Muncitoresc Român, sprijinit de Uniunea Sovietică. Educaţia a fost considerată de către guvernul comunist ca reprezentând un instrument important de control al societăţii şi de a crea "omul nou". Reforma din 1948 a fost esenţială în distrugerea sistemului vechi şi crearea unei educaţii tipice regimului totalitar comunist. În primul rând, un număr relativ mare de educatori şi profesori au fost arestaţi sau ucişi, iar cei cu o calificare redusă, dar  obedienţi partidului, le-au luat locul. Divizarea între liceele tehnice, clasice şi şcolile profesionale a fost eliminată complet – şcolile au fost segmentate pe trei niveluri (grupuri şcolare, şcoli şi universităţi), care ofereau o educaţie identică la toată lumea. Unele  universităţi au fost retrogradate la nivelul de institute tehnice. Toate şcolile private şi religioase au fost închise şi au fost preluate de către stat, care le-a limitat sever atribuţiile.

Noi materii au fost introduse – limba rusă a devenit obligatorie la toate nivelurile, iar limba franceză a fost eliminată. Ateismul ştiinţific a luat locul religiei, iar ideologia de tip sovietic a devenit foarte răspândită. Cele mai multe ştiinţe sociale au fost suprimate complet ori comasate – sociologia a fost aproape interzisă, psihologia, dreptul şi filozofia au fost reformate pe baza dogmei staliniste. Cenzura a devenit foarte răspândită – mulţi autori clasici fiind interzişi, iar proletariatul şi realismul socialist au devenit normă în artă, ştiinţă şi educaţie. Partidul Comunist Român s-a implicat în procesul educaţional prin crearea de organizaţii în interiorul şcolilor (ca de exemplu Pionierii şi UTC-ul). Cu toate acestea, au existat unele realizări, precum alfabetizarea în masă, fiind desfăşurate campanii de educaţie pentru adulţi (alfabetizarea a ajuns la peste 90% în această perioadă), precum şi apariţia (reintroducerea) educaţiei în limbile minorităţilor (în special în limba maghiară). În ultimi ani ai comunismului, s-a introdus sistemul de treaptă, între clasele a X-a şi a XI-a, treaptă care reprezenta un examen la materiile de bază din clasele anterioare de liceu. Odată cu aceasta treaptă, s-a introdus şi obligativitatea celor 12 clase, obligativitate care a fost anulată odată cu revoluţia din 1989.

Sistemul de educaţie a fost, în România, ca peste tot de altfel în lume, strâns legat de evoluţia societăţii. Schimbările intervenite după 1989 au fost numeroase, dar şcoala românească nu şi-a găsit încă drumul său propriu, aflându-se într-o continuă reorganizare. Un exemplu în acest sens sunt numeroasele modificări ale legilor educaţiei promulgate în această perioadă (cele din anii 1995 şi 2011). Practic, după Revoluţie, învăţământul a început să eşueze constant, iar astăzi ne confruntăm cu: abandon şcolar ridicat, creşterea analfabetismului, învăţământ superior superficial din care ies studenţi pe bandă rulantă, ineficienţa actului de predare, elevi blazaţi şi lipsiţi de motivaţia învăţării, informaţii care nu ajută prea mult în exercitarea viitoarelor meserii alese de absolvenţii de liceu ori de cei care termină o facultate.

Gelu Iutiş este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi