Seimeni (XVI). Şcoala (2)

În varianta electronică a foiletonului de săptămâna trecută, am reprodus o fotografie din anul 1935, înfăţişând două clase de elevi, a IV‑a şi a VI‑a, din comuna dobrogeană Seimeni, împreună cu cei doi învăţători ai lor. Teza pe care doream şi doresc în continuare să o ilustrez şi să o argumentez este aceea că tatăl meu, fiu de ţăran din comuna menţionată, a beneficiat, în epoca de referinţă, de o instrucţie şcolară de bună calitate, pe care, pe urmele proiectelor vizionare ale lui Spiru Haret, statul român reuşise să o aplice cu succes aproape o jumătate de secol, reuşind un salt spectaculos în limitarea analfabetismului atavic şi în ridicarea nivelului de instrucţie a fiilor şi fiicelor de ţărani din România. Îmi menţin această apreciere şi aduc un argument din propria mea experienţă. Am avut în mână (pe unele le mai păstrez încă), scrisori redactate de cele două bunice şi cei doi bunici ai mei, care atestă o bună stăpânire a exprimării scrise în limba română şi a ortografiei oficiale. Un nivel superior de elaborare şi de complexitate atestă scrisorile din anii 1970-1980 pe care mi le-a trimis tatăl meu. Toţi aceşti înaintaşi ai mei erau ţărani, a căror ocupaţie de bază rămăsese cea a propriilor înaintaşi, cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Ţărani, da, dar ţărani pe care cele patru, respectiv şapte clase elementare obligatorii, îi înzestraseră cu deprinderile şi cunoştinţele necesare pentru a se tranforma din simple elemente statistice ale masei analfabete în persoane conştiente de sine, în stare să îşi asume statutul de cetăţeni exigenţi şi responsabili.

Cataclismul istoric reprezentat de instaurarea comunismului în România după cel de-al Doilea Război Mondial a întrerupt brutal această evoluţie istorică promiţătoare. Totuşi – afirmam şi îmi menţin părerea -, cel puţin în primele două decenii de dominaţie proletar‑bolşevică, inerţia bunelor alăturări şi deprinderi din şcoala românească interbelică a fost mai puternică decât elanul demolator al „tovarăşilor“. Voi combate cu alt prilej poziţiile, chipurile, fundamentate pe tezele unei pedagogii „ştiinţifice“, dar pe care eu le consider nocive, ale celor care au subminat tot ceea ce era, după îngusta lor înţelegere a „progresului“, autoritatea învăţătorului şi a profesorului, evitarea „traumatizării“ elevilor prin ceea ce, în şcoală, ar fi putut fi interpretat ca elitism, efort individual de autoperfecţionare, confruntare concurenţială şi acceptare a ierarhiilor. Mă voi limita, în cele ce urmează, să relatez propria experienţă de şcolar în anii ’60 ai secolului trecut, într‑un sat oarecare de pe malul dobrogean al Dunării.

Căminul Cultural din Seimeni, azi

Moştenit de la vechiul regim, sediul şcolii elementare din Seimeni era o clădire solidă şi impunătoare, situată exact în centrul satului, la şoseaua principală şi la întretăierea câtorva din uliţele mai importante ale satului. Peste drum se afla dispensarul comunal şi primăria („consiliul local“), iar în partea opusă, la câţiva metri distanţă de larga curte a şcolii, era Căminul Cultural, instituţie moştenită şi ea de la regimul „burghezo‑moşieresc“. Zăbovesc puţin la acest veritabil instrument de culturalizare a maselor, dispărut între timp şi el fără urme. Încă în picioare (vezi imaginea de mai sus), clădirea fusese concepută ca o sală de spectacole de mărime medie, cu o scenă pe care se desfăşurau cele două serbări şcolare principale, cea de Anul Nou şi cea de sfârşit de an. Plin de emoţii, am recitat şi eu poezii pe acea scenă, cu spatele la cortina de catifea violet, am jucat roluri în scenete şi am cântat în corul şcolii. Cu deosebire m‑am mândrit când am fost ales să cânt partea solistului din splendidul cântec de Ioan Chirescu Mama, după versurile lui George Coşbuc: „Parcă‑o văd acas’ pe mama/ Chip de sfântă‑într‑un privaz./ Slabă, slabă, sărăcuţa,/ Şi cu lacrimi pe obraz…“. În două încăperi mari, cu intrare pe trepte direct din „stradă“, era amenajată Biblioteca Comunală, tot o moştenire de la regimul anterior. Epurgată, desigur, asemenea tuturor bibliotecilor din ţară, de tot ceea ce putea părea „putred“ şi „retrograd“, biblioteca fusese completată cu ceea ce produceau noile edituri de stat, cele mai active fiind „Cartea Rusă“ şi „Editura de stat pentru literatură şi artă“. Funcţiona probabil un sistem de distribuire centralizat bine gândit, căci pe rafturile acestei biblioteci – am mai scris‑o şi cu alt prilej – copilul avid de lectură a dat peste cărţi fundamentale ale literaturii universale, precum seria operelor complete ale lui Shakespeare (în colectivul de traducători figurând nume ilustre precum cele ale lui Vladimir Streinu, Ion Barbu, Ion Vinea, Ion Frunzetti, Dan Duţescu), Don Quijotte în traducerea lui Edgar Papu, de operele marilor prozatori ruşi, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, de romanele lui Balzac şi ale lui Victor Hugo, de cărţi de aventuri şi cărţi de călătorii, Robinson Crusoe de Defoe, Moby Dick de Melville, mult Jules Verne…

Căminul cultural funcţiona şi ca cinematograf. Cele două mari cutii rotunde din zinc conţinând rolele cu peliculele programate veneau prin poştă de două‑trei ori pe săptămână, aşa că descifram titlurile filmelor de îndată ce poştaşul le lăsa pe treptele Căminului. „Managera“ cinematografului improvizat era tanti Jana Moaşei, iar mâna ei dreaptă era Costică a lu’ Petcu, un flăcău care locuia peste drum. Ritualul, care se repeta aproape zilnic, începea în primele ore ale amiezii cu transmiterea de muzică prin difuzoarele aparatului de proiecţie, date la maxim, ca să se audă în tot satul: multă muzică populară (Maria Tănase, Ion Luican, Maria Lătăreţu) sau uşoară (Gigi Marga, Luigi Ionescu, Gică Petrescu), din când în când Giani Morandi, Gigliola Cincuetti, Maurice Chevalier, Tom Jones, câteodată vreun Beatles, după cum se întâmpla. Acesta era semnalul că diseară avem film. Prima grijă era să‑ţi procuri bănuţii, cei un leu şi cincizeci de bani cât costa biletul de intrare. Mama‑mare Vasilchia era cea care îmi sponzoriza de obicei această activitate.

Când se întuneca şi sala se umplea, începea spectacolul. Lucrurile se petreceau aidoma ca în cunoscutul film italian din 1980 Cinema Paradis, dacă ţi‑l aminteşti, iubite cititorule! În colţul dinspre intrarea principală în sală fusese înjghebată un fel de cabină suspendată, de unde se făcea proiecţia. Plin de conştiinţa importanţei misiunii sale, Costică schimba de două-trei ori pelicula, neexistând decât un singur aparat de proiecţie. Implicarea spectatorilor, cei mai mulţi adolescenţi şi tineri, era totală: râsete, fluierături, suspine, după caz. Multe din filmele copilăriei mele erau sovietice, producţii de propagandă, în care ostaşul sovietic era întotdeauna viteaz, generos şi învingător, iar cel neamţ hapsân, crud şi inuman. Destui dintre colegii mei de generaţie nu au reuşit niciodată să depăşească această veritabilă traumă ideologică! Se mai strecurau însă şi filme adevărate, precum epopeea cinematografică Război şi pace cu Serghei Bondarciuk sau tulburătoarele pelicule Andrei Rubliov şi Călăuza ale lui Tarkovski. O impresie de neşters mi‑a lăsat filmul despre cavalerii teutoni al lui Eisenstein, pe care l‑am revăzut tulburat seri la rândul, fascinat de fastul şi expresivitatea de nedescris a bătăliilor cavalereşti. Puţin mai târziu, prin anii ’70, au venit şi filme franţuzeşti, italieneşti sau spaniole, mai puţine americăneşti. Jean Gabin, Gérard Barray, Ives Montand, Louis de Funès, Jean‑Paul Belmondo şi Alain Delon, sau superbele apariţii feminine ale Ginei Lollobrigida, Sarita Montiel, Sophia Loren, Romy Schneider, Jeanne Moreau sau Claudia Cardinale populau visele şi hrăneau sufletele şi imaginarul băietanilor şi ale fetişcanelor satului. Nu mai mic era şi entuziasmul stârnit de filme româneşti precum Tudor, Neamul Şoimăreştilor, Un surâs în plină vară, sau cele din seria Haiducilor.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi