Septembrie indiano-amnăşan

Când cade – nuca, desigur – pe piatra de râu rămasă nefolosită pentru pavarea curții de pe la sfârşitul anilor 1960, piatră de râu printre care a apărut cu vreo 40 de ani în urmă nucul din curte, se aude un pocnet mic.

Din când în când, una din găinile vecinei cotcodăceşte fericită: a ouat un ou – poate.

În oala mică picură ultimele picături de vodcă.

Ultimele lemne pârâie şi ele paşnic în vatra improvizată, apoi amuțeşte şi focul.

Câinii vecinului (de grădină) olandez latră-ndeobşte dimineaţa şi seara.

Măgarul românului reîntors din Canada şi stabilit la Amnaş rage doar dimineața – şi seara, parcă. Tare aş vrea să ştiu de ce ţine omul un măgar: „Te pomeneşti că-i măgăriţă!”, i-am zis amicului din sat (ajuns la Amnaş încă înainte de 1989, originar fiind dintr-un sat din Mărginimea Sibiului). „Parcă am citit undeva că laptele de măgăriţă e foarte sănătos!”

Apropo de locuitorii satului: ar ieşi (şi asta, foarte probabil, nu doar la Amnaş) un studiu sociologic mai mult decât interesant despre oamenii care de-a lungul anilor şi-au cumpărat casă pe aici, unii s-au stabilit aici, alţii folosesc casa doar ca una de vacanţă (de weekend etc.). Cel mai interesant nou caz (nou pentru mine) de amnăşeni noi o reprezintă o pereche de ieşeni-ieşeni care lucrează la Bucureşti şi şi-au cumpărat casă-n Amnaş! I-am cunoscut recent, trezindu-mă acum două duminici la poartă cu soţia şi un prieten de-al lor din Tomeşti (!), care prieten, ce să vezi, este rudă cu Radu Părpăuţă („Chiar semănaţi cu el!”, i-am şi spus omului)! Ce mică-i lumea, frate – darămite Românica!

Pe urmă a venit şi soţul („Am venit să-mi recuperez soţia!”), cu o paletă pentru pizza în mână, cu coadă lungă, întrucât, am aflat apoi, au ţinut morţiş să păstreze cuptorul vechi („|sta trebuie dărâmat!”, ar fi zis primul meşter pe care l-au chemat…), fiind oricum printre cei (relativ puţini, din păcate) care vor să păstreze casa săsească aşa cum e!…

Doamne, ce zile de vară indiană au fost fix până joi, cu soare şi căldură peste zi ca-n mijloc de august (care august s-a terminat cu vreme capricioasă şi rece, de toamnă-toamnă!), parcă la comandă pentru mine, doar că, vorba aceea, de-aş fi putut face comandă pentru o astfel de vreme, precis n-aş fi obţinut una chiar aşa de faină!

Zile-n şir în care, când se mai pornea nițel vântul, o adiere, o boare, o pală de vânt, foşnea paşnic cu fulgi mari de frunze galben-verzui de socori galben-ruginii cu urme de verde, mici picturi autumnale fiecare în parte, din bătrânul vişin.

Apropo de vara indiană: în germană i se spune Altweibersommer – vara muierilor bătrâne, în traducere. Sau vara babelor, dacă vreţi. Evident, Weib este de multişor un cuvânt aproape interzis, incorect politic fiind, desigur.

Să fi fost zilele trecute chiar o vară indiană? Din punct de vedere meteorologic s-ar înscrie, calendaristic, nu prea. Oricum, s-a încheiat vineri cu o furtună-n toată regula, cu de toate, vorba aia: tunete, fulgere, ploaie-n draci, de mi s-ar fi umplut bazinul pentru apă de ploaie negreşit – asta dacă nu l-aş fi golit întru renovare (nu mai ţinea apa decât până la nivelul de vreo 30 cm – din ceva peste  100!). În fine, poate vine şi a doua vară indiană când voi culege strugurii? Doamne ajută!

Care „Doamne ajută!” tare popular mai e pe la ţară, ţinând loc în mod curent şi de salut – de despărţire, desigur. Îl folosesc şi eu, chiar dacă nu mi-s creştin decât prin tradiţie. Care tradiţie, evident, a ajuns mai nou o noţiune controversată pe de-o parte şi prea uşor folosită de te miri cine, pe de altă parte. O teacă, o păstaie goală.

Dar ca să nu termin textul cu o păstaie goală, aflaţi că anul ăsta am pus pentru prima oară şi nişte fasole albă pe care o credeam oloagă. Când a răsărit, mi-au halit cam multe plăntuţe scârbele de limacşi alogeni, dar câteva tufe au supravieţuit şi-au crescut şi-au tot crescut de le-am pus şi câte-un mic arac (o fi vreun soi care-ndeobşte se pune/a în lanul de porumb?) şi abia aştept să culeg primele păstăi uscate. Din păcate n-o să am o cantitate suficient de mare încât să folosesc şi paleta veche de bătut păstăile de fasole, dar poate la anul? Asta dacă nu voi avea iar de dus lupte grele cu limacşii iberici din care anul ăsta am adunat („cules”) aproape 7000 în timpul a trei bătălii: la sfârşit de mai, în iunie-iulie, în august-septembrie. În momentul în care scriu aceste rânduri, am ajuns la aproape 700 (696, mai exact) de limacşi adunaţi în decursul a aproape patru săptămâni. Nota bene: doar în curte! Mda, nu ştiu când şi cum naiba vom scăpa de ăştia – şi de covid. Şi parcă văd că pe urmă apare altă năpastă…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist