Şpaga şi specificul naţional

Se derulează, de la o vreme, pe diverse posturi TV, o campanie care ar avea menirea să trezească simţul dreptăţii în omul de rând: „Nu da şpagă!”. Uşor de spus, dar altfel te loveşti la tot pasul de această necesitate; la noi e de la sine înţeles că, în anumite situaţii, o mică sau, după gravitatea problemei, o mai mare atenţie poate deschide destule uşi sau poate câştiga bunăvoinţa celui de care ai nevoie. O ştim cu toţii, se dă şpagă în spitale, se dă şpagă la examene, se dă şpagă la poliţie, la tribunal, la crâşmă, la poştaşul care-ţi aduce pensia, se dă spagă la orice ghişeu. Indiferent de situaţie, indiferent de context, şpaga este binevenită. Implicită, subînţeleasă, ţine loc de bună ziua! Un portar trebuie „atins”, „sensibilizat”, un ministru la fel. Chiar şi un preot îndeasă fără jenă în buzunar contribuţiile enoriaşilor şi asta nu mai miră pe nimeni. Nu mai deranjează, nu mai pare nimic ieşit din comun. Am ajuns să nici nu ne mai revoltăm, să acceptăm ca pe ceva firesc acest obicei, care devine tradiţie; ne-am consolat, am obosit să mai remarcăm anormalitatea, am acceptat, uşor-uşor, „banalizarea răului”. Ne-am obişnuit, altfel spus, cu el, l-am acceptat în vieţile noastre ca pe ceva firesc. Şi, de cele mai multe ori, nu din ticăloşie, ci din neputinţă.

Ei bine, lucrurile nu sunt deloc de dată recentă. Nu cred că asta ne poate consola, dar avem dovezi ale acestei cutume împământenite fără drept de apel la noi. Cantemir îi spunea „mârză”. E plină Istoria ieroglifică de mostre ale acestui obicei devenit politică de stat la noi. Până la vizir sau sultan, pungile de galbeni cumpărau bunăvoinţa şi satisfăceau lăcomia multor puternici. Aşa se face că, în secole, meteahna ne-a penetrat ADN-ul moral. O fi avut şi comunismul contribuţia lui, când fiecare era nevoit să se „descurce” pentru a pune ceva pe masă şi când, neexistând proprietate privată, furtul a devenit un sport naţional, mai popular şi cu mai mulţi practicanţi decât fotbalul.

Am să-mi culeg însă pilda, astăzi, dintr-o scriere a unui mare sociolog, interzis sub comunişti, Ştefan Zeletin. Pe lângă tratatele sale neegalate până astăzi, Burghezia română sau Neoliberalismul, cărturarul a mai scris şi un text redus, cu alură pamfletară, intitulat Din Ţara măgarilor. Însemnări. Cărticica a apărut în 1916, când naţionalismul nostru de paradă era mai vârtos decât oricând. Autorul a devenit imediat ţinta predilectă a majorităţii gazetelor autohtone, fiind înfierat ca un trădător. Nu e greu să îţi dai seama cine sunt măgarii care îşi perfecţionează cu atâta seninătate arta disimulării măgăriei. Trec peste amănunte, mă opresc asupra unui capitol care ne interesează acum. Sub titlul Caracterul naţional al măgarilor, sociologul aduce în discuţie străvechiul obicei care nu ne dă pace nici astăzi: şpaga. Explicaţia? O redau, dintr-o pornire vindicativă: „El e nedestoinic, sărmanul măgar, de faptă dezinteresată, de cavalerism şi bravură, de vitejie pentru ea însăşi. Scurt, el nu e în stare a săvârşi frumosul pentru frumos. (…) Laş, nepăsător, mucegăit de putred la conştiinţă, urechiatul are nevoie de o pârghie care să-l scoată din nesimţirea sa şi să-l pună în mişcare. Dar care e această perlă fermecată, a cărei magică licărire e în stare să scoată chiar şi pe măgar din laşitatea sa înnăscută şi să-l hotărască la faptă? Ea se numeşte bacşiş”. Ei, da, nimic nou sub soare… Continuă Zeletin, punând parcă un diagnostic prezentului nostru: „Fără bacşiş nu e chip să faci un pas în ţara urechiaţilor. Astfel ea a şi ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de ţara bacşişului”. Îmi amintesc cât de miraţi erau investitorii străini, cu nu multă vreme în urmă, de modul în care totul se rezolvă, ca prin minune, în România: ungi pe cine trebuie şi gata, nu mai contează nici legile, nici evidenţa însăşi. Dar erau miraţi şi de cât de uşor se lasă cumpăraţi mai marii noştri.

Altfel, în Ţara măgarilor a lui Ştefan Zeletin, care e şi a noastră, imnul naţional era unul cât se poate de grăitor. Parodia unui celebru poem al lui Coşbuc ar fi aptă să dea în vileag ceea ce ar reprezenta „caracterul naţional” al nostru. Dacă tot m-am apucat, am să citez şi acest text; nu de alta, dar el a rămas dureros de actual şi merită promovat: „Ascult-aici, bulgar spurcat,/ Să nu-ţi mai râzi de noi făţiş!/ În schimb de tot ce folosişi/ C-am stat cu braţele cruciş/ Cât timp în lupt-ai asudat,/ Noi vrem bacşiş!// (…) Vor şti străinii toţi de noi,/ Că-s sfinte cele ce-auzişi:/ Ţinem la datină morţiş!/ Răbdăm ocări de orice soi,/ Chiar ham de cal şi jug de boi,/ Dar vrem bacşiş!// Să nu dea Sfântul cum dorişi,/ Să vrem noi sânge, nu bacşiş!/ Când nu vom mai putea răbda/ Cu praji şi ceapă-n noi de-ai da/ Hristos să fii, nu vei scăpa/ Nici în tufiş!// Ne vom căli copita-n foc,/ Ţi-om da la cap cu-al ei tăiş,/ Ţi-om da în cap, în curmeziş,/ Şi mintea ţi-o veni la loc/ De-i şti de-acum – că nu e joc -/ Să dai bacşiş!” Nu aţi avut niciodată impresia că vreun funcţionar sau vreun medic sau vreun politician v-ar interpreta, galeş, această canţonetă naţională?

Bref, nu ne-am scuturat încă de metehnele pe care Ştefan Zeletin le acuza acum aproape un secol. Majoritatea tarelor societăţii contemporane autorului îi sunt proprii şi celei actuale; urmaşii măgarilor de ieri trăiesc, de fapt, cu acelaşi succes şi astăzi, chiar dacă şi-au mai cosmetizat copitele şi urechile bătătoare la ochi (asupra altor părţi care la nedreptăţitele dobitoace ies în evidenţă prefer să păstrez o tăcere academică).

Mie mi se pare umilitor să dai şpagă; e şi mai umilitor să primeşti. Dar problema este că, prin uzură îndelungată, această sfântă ruşine a dispărut, odată cu bunul simţ. Valoarea o stabileşte, în societatea noastră, averea. Ai bani, ai putere, deci şi valoare. Şi atunci, orice mijloc de a face bani este acceptat. Inclusiv şpaga. Sau mai ales şpaga. Că doar ea se oferă doar oamenilor importanţi! Dar chiar nu se vede cât de mici pot fi aceşti oameni importanţi, de vreme ce se lasă atât de uşor cumpăraţi?

Cu adevărat grav este însă faptul că statul acceptă tacit, pentru că îi convine, acest obicei, deşi din când în când mai aruncă în gura presei câte un ţap ispăşitor, deşi are instituţii speciale care să ne protejeze. Dar îi convine ca medicii, funcţionarii, inspectorii financiari, profesorii, controlorii, poliţiştii ş.a.m.d. să primească şpagă, pentru că asta îi permite să îi plătească mizerabil.

Şpaga e o politică de stat – aceasta este trista concluzie…